Tata ne-a lăsat 5 hectare ca să le lucrăm împreună, ca frații — și noi trei ne-am dat în judecată 14 luni ca nu cumva unul să ia un metru în plus. Acum pământul e plin de scaieți, iar mama mi-a spus în bucătărie ceva ce nu-mi mai iese din cap…

Sub dudul din curtea lui tata, la nici o săptămână după ce l-am pus în pământ, frații mei se certau deja pe brazde.

— Eu vreau partea dinspre șosea, a zis Sandu și și-a aprins o țigară, de parcă venise la o tocmeală, nu la pomana lui tata.

Petrică a scuipat printre dinți.

— Sigur că ție-ți convine, e mai la drum. Mie de ce-mi lași tocmai fundul tarlalei, la vale, unde băltește apa toată primăvara?

Eu tăceam. Stăteam pe banca pe care o cioplise tata cu barda, într-o iarnă de demult, și mă uitam la frații mei cum împart un pământ pe care niciunul nu-l mai călcase de ani buni. Mă cheamă Costel, sunt cel mai mare dintre noi trei, am 54 de ani și sunt mecanic la o fabrică din Târgu Jiu. În ziua aceea am priceput, pentru prima oară, că frații mei nu se mai uitau la mine — se uitau la brazdă.

Tata, Nea Traian, ne lăsase prin testament 5 hectare la marginea satului. Le strânsese o viață întreagă, palmă cu palmă, arând cu boii pe vremuri și cu tractorul lui Ghiță mai încoace. Scrisese hârtia de mână, cu litere mari, tremurate, și pusese o singură rugăminte la sfârșit: „Să rămână unit, lucrat împreună, de frații mei, ca să nu se risipească munca mea.” Notarul a citit rândul acela cu voce tare. Mama, care stătea lângă mine cu batista la gură, a început să plângă. Frații mei se uitau în pământ.

Trei zile a ținut buna-cuviință. În a patra, Sandu a scos harta cadastrală pe masa din bucătărie.

— Hai să vedem cine ce ia, ca să nu fie vorbe.

Sandu e mijlociul, are 50 de ani și lucrează de mult în Germania, la o fabrică de mezeluri. Petrică, mezinul, are 46 și e pe TIR, cară marfă prin toată Europa, îl vezi acasă de trei ori pe an. Amândoi vorbeau despre hectare ca despre niște bani care li se cuvin, nu ca despre locul unde tata ne învățase să ținem coarnele plugului.

— Bine, am zis eu. Dar cine le lucrează? Voi sunteți plecați amândoi. Eu am schimburi la fabrică.

S-a lăsat o tăcere. Sandu a tras din țigară. Petrică s-a uitat pe geam.

— Le lucrezi tu, Costel, că ești aici, a zis Sandu într-un târziu. Și-mpărțim la toamnă.

Așa a rămas. Ei au plecat înapoi, unul în Germania, altul la volan, iar eu am rămas cu 5 hectare și cu o sapă.

Am arat toamna aceea singur. Am dat cu Ghiță jumate-jumate pe motorină. Am semănat grâu, că pentru altceva n-aveam nici brațe, nici timp. Iarna am cărat gunoi cu roaba pe întuneric, după ce ieșeam din schimbul de noapte. Primăvara am stropit, am plivit, mi-am rupt șalele pe pământul ăla cât trei oameni, pentru că exact asta era: muncă de trei oameni, făcută de unul.

Casa paznicului, coliba aia veche de la capătul tarlalei, unde tata își ținea uneltele, s-a prăbușit în februarie, sub greutatea zăpezii. Am ajuns acolo într-o duminică și am găsit bârnele căzute peste plugul lui tata, peste sapă, peste lopata cu coada lustruită de palma lui. Ruginea totul acolo, sub scânduri, ca și cum s-ar fi îngropat singură moștenirea. Am stat mult în frigul ăla, cu mâna pe grinda putredă, și mi-am zis: măcar grâul o să iasă. Măcar la toamnă le trimit partea și or vedea că n-am furat un leu.

A ieșit grâul. Nu grozav, că anul a fost secetos, dar a ieșit. L-am vândut la moară, am scăzut motorina, sămânța, stropitul, arătura, și a rămas o sumă mică, împărțită la trei. Am fost la poștă și le-am trimis fiecăruia partea prin mandat. Câte 700 de lei. Am pus și un bilet: „Asta a ieșit anul ăsta. La anul o facem mai bine, împreună.” Am plecat de la poștă cu inima ușoară, cum nu mai fusesem de la înmormântare.

Seara m-a sunat Sandu.

Am răspuns bucuros, credeam că sună să-mi mulțumească.

— Costel, ce-s 700 de lei ăștia? a zis, fără bună ziua.

Am rămas cu telefonul la ureche.

— Păi atât a ieșit, Sandule. A fost secetă, ți-am scris pe bilet…

— Atât a ieșit? Pe 5 hectare? Tu crezi că eu sunt prost, aici, la mii de kilometri? Ori tu nu știi să socotești, ori m-ai furat.

— Sandu…

— Mâine vorbesc cu Petrică. Și vin cu avocatul.

Am pus telefonul pe masă și m-am uitat la el de parcă ar fi fost al unui străin. Fratele cu care furasem cireșe din via lui nea Gheorghe pe la 10 ani, cu care dormisem în același pat până am plecat în armată, îmi vorbea acum despre avocat.

N-a fost vorbă aruncată. Peste două săptămâni mi-a venit citația. Sandu și Petrică se uniseră și cereau „ieșirea din indiviziune” — să tăiem cele 5 hectare în trei bucăți, fiecare cu actul lui, ca să nu mai depindă niciunul de mâna celuilalt.

M-am dus la un avocat în Târgu Jiu, un om cărunt, cu biroul îngropat în dosare. M-a ascultat, și-a scos ochelarii și m-a întrebat:

— Domnu’ Costel, dumneavoastră vreți să câștigați procesul sau vreți să vă păstrați frații?

— Aș vrea și una, și alta.

A zâmbit trist.

— Nu se poate și una, și alta. Alegeți.

Am ales prost. Am ales să nu mă las făcut hoț după un an în care mă rupsesem în două pe pământul acela. Așa a început. 14 luni de drumuri la judecătorie, de amânări, de topografi cu aparate pe trepied care măsurau fiecare palmă, de expertize plătite, de taxe de timbru, de telefoane la avocați care se socoteau la oră.

Trei fâșii și-o piatră la mijloc

Sandu venea din Germania la fiecare termen, își lua concediu fără plată și înjura că pierde bani cu drumul. Petrică oprea TIR-ul unde apuca și trimitea procuri. Eu ceream zile libere de la fabrică, până când șeful de tură mi-a spus într-o zi, cu vorba avocatului răsucită acum în gura lui: „Costel, ori munca, ori procesele, alege.”

Instanța a hotărât ce era de așteptat: cele 5 hectare tăiate în trei fâșii lungi, paralele, fiecare cu numărul lui cadastral. Au venit topografii și au bătut țăruși, apoi am pus pietre de hotar — bolovani de râu, vopsiți cu var, înfipți la capetele fâșiilor. Când am văzut prima piatră albă înfiptă în mijlocul tarlalei pe care tata o arase dintr-o singură trăsătură, mi s-a pus un nod în gât. Pământul lui, tăiat cu pietre, ca un mort împărțit între moștenitori.

Am numărat, la sfârșit, cât ne costase dezbinarea: aproape 28.000 de lei, dați pe avocați, pe expertize și pe taxe. Bani pe care i-am scos toți trei din buzunar ca să dovedim, fiecare, că nu-i mai dă celuilalt un metru. 28.000 de lei ca să împărțim un pământ care, lucrat împreună, ne-ar fi adus mai mult decât atât într-un singur an bun.

Și apoi nimeni n-a mai pus mâna pe el.

Sandu s-a întors în Germania și fâșia lui a rămas pârloagă. Eu am mai încercat un an s-o lucrez pe a mea, dar singur, cu fabrica pe cap și cu inima strânsă, n-am mai avut putere. Petrică a făcut ceva ce nu-mi mai iese din minte: și-a lăsat fâșia dinadins nelucrată, plină de mărăcini, iar când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns la telefon, scurt:

— O las așa. N-am încredere în nimeni. Dacă n-o lucrez eu, s-o nu mi-o lucreze nici voi pe furiș și pe urmă să spuneți că-i a voastră.

Buruienile de pe fâșia lui au sărit hotarul și au năpădit-o și pe a mea. Scaieții cresc înalți cât omul acum, pe toate 5 hectarele. Vara trecută am trecut cu mașina pe drumul de țară de-a lungul tarlalei și n-am mai recunoscut locul unde tata ne punea, câte trei, să adunăm spicele căzute după seceriș. Un lan de scaieți uscați, foșnind în vânt, cât vedeai cu ochii.

Ce mi-a spus mama în bucătărie

Mama s-a mutat la mine acum un an, după ce a căzut în curte și n-a mai putut sta singură. Are 78 de ani, inima obosită și o pungă de medicamente pe care le înșiră pe masă dimineața și seara. Petrică trimite „pentru mama” câte 200 de lei pe lună, printr-un transfer pe telefon. Nu acoperă nici jumătate din rețete. Sandu trimite când își aduce aminte. Restul îl duc eu și n-am spus niciodată nimic, pentru că, la urma urmei, nu despre bani a fost vorba vreodată — chiar dacă ei așa au crezut.

Într-o seară de decembrie, spălam vasele, iar mama stătea la masă și alegea fasole pentru a doua zi. Afară ningea mărunt. Radioul mergea încet, undeva o colindă. Și, fără să ridice ochii din strachină, mama a zis:

— Costele, mă, știi ce mă doare pe mine cel mai tare? Nu că v-ați judecat. Nu că ați dat banii pe avocați. Mă doare că voi trei nu mai sunteți frați. Sunteți niște străini cu același nume.

Am rămas cu farfuria în mână. Apa curgea la robinet. N-am putut să-i răspund nimic, pentru că avea dreptate și amândoi știam.

— Tata s-a chinuit o viață pentru pământul ăla, a zis mai departe, cu vocea moale, ștergându-și degetele de șorț. Nu ca să vă îmbogățească. Ca să aveți un loc unde să vă strângeți, toți, cu copiii voștri. Și voi l-ați făcut zid între voi.

M-am dus a doua zi la tarla. Nu știu de ce, că n-aveam ce căuta iarna acolo. Am oprit mașina pe marginea drumului, lângă fâșia plină de scaieți înghețați, și am stat cu motorul pornit, uitându-mă prin parbriz la locul acela pustiit.

Și mi-am adus aminte de o zi de demult, când eram mici toți trei. Tata ne luase la câmp, la prășit, dar noi eram prea mărunți să ținem sapa, așa că ne pusese la umbra dudului cu o cană de apă. La întoarcere ne-a luat de mână — pe mine în dreapta, pe Sandu în stânga, iar pe Petrică l-a ridicat în brațe fiindcă adormea de-a-n picioarelea — și am mers așa pe cărare, agățați de el, până acasă. Îmi amintesc cât de mare și de caldă mi se părea mâna lui. Cum ne ținea strâns, ca să nu ne împrăștiem pe drum.

Am plâns în mașina aia ca un copil de 54 de ani. Am plâns pentru tata, care ne-a lăsat pământ crezând că ne lasă un lucru bun. Am plâns pentru fâșiile pârloagă și pentru pietrele albe de hotar. Și am plâns pentru că știam că nu pot să-l sun nici pe Sandu, nici pe Petrică, fiindcă nu mai aveam ce să ne spunem unul altuia fără să pomenim un leu.

Când m-am întors acasă, mama dormea. Am scotocit prin cutia de tablă cu poze rămasă de la tata și am dat de una veche, cu marginile îndoite: noi trei, mici, murdari de praf, ținându-ne de mâinile lui tata sub dud, mijindu-ne ochii în soare. Am pozat-o cu telefonul și le-am trimis-o amândurora, fără niciun cuvânt.

A tăcut telefonul o zi întreagă. Credeam că iar am greșit, că iar o să mă întrebe „ce vrei să zici cu asta”. Apoi, seara, a scris Petrică, prima oară în doi ani fără să fie vorba de bani: „De unde-o ai?” Și sub mesajul lui, mai târziu, a apărut și Sandu: „Mai ții minte dudul? Ce bătaie mi-ai tras acolo, că ți-am mâncat merindea.”

Nu ne-am împăcat dintr-un mesaj. Pământul e tot tăiat în trei, pietrele-s tot înfipte acolo și scaieții n-au dispărut peste noapte. Dar în seara aceea, pentru prima dată de la înmormântarea lui tata, am vorbit toți trei fără să pomenim vreun leu. I-am spus mamei. A pus mâna pe piept și a zâmbit cum n-o mai văzusem zâmbind de mult.

Nu știu dacă o să mai lucrăm vreodată pământul acela împreună. Dar poate că nu pământul era important. Poate tata voise, de fapt, doar să ne țină de mână, câte trei, și după ce n-o să mai fie el să ne mai țină.

Voi câte familii cunoașteți care nu s-au stins din sărăcie, ci tocmai fiindcă aveau ce să-și lase? Spuneți-mi în comentarii — știu că fiecare purtați în neam o poveste de partaj care încă doare.