Aveam 19 ani când i-am cerut să-mi dea să beau din cofa ei, la izvorul din marginea satului — acum, după 58 de ani, m-am dus înapoi și apa curgea singură, pentru nimeni…

Aveam 19 ani când i-am cerut, pentru prima dată, să-mi dea să beau din cofa ei.

Era la izvorul de la marginea satului, sub un fag bătrân cât trei oameni la un loc. Acolo venea după apă tot satul, iar vara, pe la asfințit, poiana se umplea de glasuri.

Nu-mi era sete deloc. Mă prefăcusem că trec pe-acolo spre pădure, cu toporul pe umăr, cum făceam noi, flăcăii, când voiam de fapt să dăm ochii cu fetele. Ele veneau cu cofele de lemn după apă rece, râdeau, își spuneau la ureche secrete, iar noi „treceam din întâmplare”.

În ziua aia era una nouă printre ele. O chema Ileana.

Avea părul împletit în două cozi și obrajii roșii de la drumul în deal. Stătea puțin mai deoparte de celelalte, cu cofa plină pe marginea troacei de piatră, și se uita la apă, ca și cum n-ar fi îndrăznit încă să se amestece în râsul fetelor.

M-am oprit în fața ei și, cu o îndrăzneală care nu știu de unde mi-a venit, i-am zis:

— Dă-mi și mie o gură de apă, că mor de sete.

S-a uitat la mine o clipă, apoi a ridicat cofa cu amândouă mâinile și mi-a întins-o.

M-am aplecat și am băut. Apa era atât de rece că m-a durut în dinți. Și, peste marginea cofei, m-am uitat la ea.

Nu știu cum să vă spun ce s-a întâmplat în secunda aia. Am băut apă și m-am uitat în ochii ei, iar când am lăsat cofa jos știam deja, limpede, cum știi că e ziuă afară, că pe fata asta o vreau de nevastă. La 19 ani, în poiana aia, cu apa curgându-mi pe bărbie.

— Mulțumesc, i-am zis.

— N-ai de ce, mi-a răspuns și a zâmbit puțin, într-o parte.

Atât. Nu ne-am spus mai mult în ziua aia. Dar de a doua zi, nu mai treceam „din întâmplare” pe la izvor. Mă duceam anume.

O căutam pe Ileana la fiecare drum de apă. Îi duceam cofa până la poartă, deși ea zicea că nu-i grea. Vara aia am învățat toate potecile care duceau spre izvorul ăla, numai ca s-o întâlnesc ca din întâmplare.

Ne-am luat după 3 ani. Aveam 22 de ani și un rând de haine bune, împrumutate. Ileana a venit mireasă pe jos, pe ulița din deal, iar bătrânele ziceau că nu s-a mai văzut fată mai frumoasă în satul nostru.

Am făcut o casă mică, lângă a părinților mei. Am avut vaci, am avut copii, am avut ani grei și ani buni. Ne-am certat, ne-am împăcat, am îngropat părinți, am măritat o fată și am însurat un băiat.

54 de ani am dormit lângă femeia aia. Și în fiecare dimineață, când puneam mâna pe umărul ei să văd dacă mai respiră — că așa facem noi, bătrânii — mi se părea că tot fata de la izvor e lângă mine.

Toamna trecută, Ileana a plecat.

S-a stins într-o după-amiază de octombrie, liniștită, cu mâna în mâna mea. Nu mi-a mai spus nimic la sfârșit. Doar m-a strâns o dată de degete, așa cum m-o fi strâns și în ziua aia, la izvor, când mi-a întins cofa. Și gata.

De atunci, casa e goală. Copiii sunt duși — unul la Râmnic, altul tocmai în Italia, cu nepoții pe care abia îi mai aud la telefon. Vin de sărbători, stau două zile și pleacă iar. Îi înțeleg. Aici, la noi, n-a mai rămas mare lucru.

Zilele astea, nu știu ce mi-a venit, am luat cofa Ilenei de pe cuiul din tindă — cofa ei veche, de lemn, pe care n-o mai atinsese nimeni de-aproape un an — și am pornit pe jos spre izvor.

Drumul până la izvor l-aș fi făcut și cu ochii legați. L-am bătut de mii de ori, cu cofa goală la dus și plină la întors. Numai că acum ulița era altfel.

Jumătate din case aveau obloanele trase și buruiana crescută până la brâu în curte. La porți nu mai stătea nimeni pe laviță. Câinii nu mai lătrau, că nu mai erau câini. Am trecut pe lângă casa unde odată se juca o droaie de copii, și acum nu se mai auzea decât vântul prin tabla ruginită de pe acoperiș.

Nimeni nu mai merge la izvor de ani buni. La fiecare poartă e acum robinet în curte, apa vine pe țeavă, o dai drumul din pârghie și gata. E mai ușor, cine să vă spună că nu. Dar nimeni nu se mai întâlnește cu nimeni la apă. Fetele care râdeau atunci, câte-au mai rămas, sunt bunici acum, prin Râmnic, prin Pitești, prin Spania. Flăcăii care „treceau din întâmplare” sunt sub cruci albe în cimitirul de pe deal.

Am coborât poteca spre poiană și, de departe, am văzut fagul.

Era tot acolo.

Bătrân de tot acum, scorburos, cu o gaură neagră în trunchi cât să bagi capul în ea, cu crengile de sus uscate. Dar era în picioare. Ne supraviețuise la toți.

M-am apropiat de izvor cu inima bătându-mi ca la 19 ani.

Troaca de piatră, în care se aduna apa, era crăpată de la un capăt la altul și plină pe jumătate cu frunze putrede și crenguțe. Mirosea a frunză udă și a mușchi, un miros pe care nu-l mai simțisem de-o viață și care, dintr-odată, mi-a adus totul înapoi.

Iar apa… apa curgea la fel.

La fel de limpede ca acum 58 de ani. Ieșea de sub o lespede, printr-o țeavă veche de fier pe care o pusese cândva tatăl Ilenei, și cădea în troacă cu același susur pe care-l auzisem în ziua în care i-am cerut să beau din cofa ei. Susurul ăla nu se schimbase deloc. Numai poiana din jur era acum mută.

Am pus cofa jos, pe marginea troacei, exact unde stătuse a ei atunci.

Am făcut palmele căuș, m-am aplecat și am băut.

Și mi s-a tăiat respirația.

Era aceeași apă. Aceeași răceală care-ți face dinții să scrâșnească, același gust curat, puțin a piatră, pe care nici o apă de la robinet și nici o apă cumpărată la pet n-o are. Am băut lung, până m-a durut fruntea de frig, așa cum băusem și atunci, cu apa curgându-mi pe bărbie și pe mâneci.

Și pentru o clipă — jur pe ce am mai scump — mi s-a părut că aud iar râsetele.

Pe cine am așteptat să apară de după fag

Râsul fetelor, glasurile lor subțiri amestecate cu susurul apei. Zăngănitul cofelor de lemn lovite una de alta. Un flăcău fluierând sus, pe potecă. Am rămas cu palmele pline de apă și cu ochii închiși și am ascultat, și le auzeam, le auzeam aievea, cum le auzisem la 19 ani.

Și atunci am întors capul spre fag.

Pentru că, preț de o secundă, am fost sigur — sigur cum ești sigur de lucrurile de demult — că de după trunchiul lui bătrân o să apară Ileana. Cu cofa pe umăr. Cu cozile împletite și obrajii roșii de la drumul în deal. Că o să mă vadă, o să se oprească și o să-mi întindă cofa, ca în ziua aia, și că toți anii ăștia n-au fost decât un vis urât de dinaintea zorilor.

Am așteptat. Cu inima în gât, ca un băiat prost de 19 ani, am așteptat s-o văd ieșind de după fag.

Dar nu a ieșit nimeni.

Era doar apa. Curgând mai departe, limpede, pentru nimeni. Pentru o troacă crăpată și un moșneag cu palmele ude, care vorbea singur într-o poiană unde nu mai venea nimeni.

Mi-am șters ochii cu dosul palmei. Nu știu când începusem să plâng. La 77 de ani nu-mi mai era rușine de asta.

Am stat acolo mult. M-am așezat pe o piatră lângă troacă, cu cofa ei alături, și am vorbit. Cu ea. Cu apa. Cu fagul. I-am spus Ilenei că mi-e greu în casă fără ea, că nu mai știu să-mi fac de mâncare cum trebuie, că băiatul mă tot cheamă în Italia, dar eu nu mă duc, pentru că acolo n-avem izvorul ăsta și n-avem crucea ei din cimitirul de pe deal.

Și pe urmă, nu știu de ce, m-am aplecat și am început să scot frunzele din troacă. Cu mâinile. Le scoteam în pumni, frunză cu frunză, crenguță cu crenguță, până când piatra crăpată s-a golit și apa a început să se limpezească în ea, să se adune curată, așa cum se aduna pe vremea când venea satul întreg după ea.

Nu știu pentru cine am curățat-o. Poate nu mai vine nimeni niciodată la izvorul ăsta. Poate la primăvară copiii de la oraș n-o să mai găsească nici poteca.

Dar eu o să vin. În fiecare zi cât m-or ține picioarele, o să iau cofa ei de pe cui și-o să cobor la izvor. O să beau o gură din palme și-o să ascult apa. Și cât timp curge apa aia, limpede ca acum 58 de ani, o parte din Ileana mea și din toate fetele care râdeau odată în poiana asta e tot aici.

Și poate că nu curge chiar pentru nimeni.

Am umplut cofa. Grea, cum spunea ea că nu e. Și am pornit înapoi în deal, spre casa goală, cu apa de la izvorul unde, la 19 ani, o fată cu cozi împletite mi-a întins o cofă și mi-a schimbat toată viața.

Voi mai știți un loc din satul copilăriei — un izvor, o fântână, o răscruce — unde odată era plin de glasuri și azi nu mai vine nimeni? Spuneți-mi în comentarii, poate ne aducem aminte împreună.