De 5 ani, în fiecare joi, cumpăr două savarine de la cofetăria din târg. Una o mănânc eu, cealaltă o pun pe farfuria lui, lângă poza de la nuntă — și femeia de la tejghea n-a întrebat niciodată de ce…

Joia trecută, ca în fiecare joi de 5 ani încoace, m-am oprit la cofetăria din târg și am cerut două savarine. Femeia de la tejghea le-a așezat în cutie una lângă alta, a legat sfoara cu un nod mic și mi le-a întins fără să întrebe nimic. Nu mă mai întreabă de mult.

Una e a mea. Cealaltă o pun acasă pe farfuria lui, lângă poza de la nuntă.

Mă cheamă Aurelia și am 67 de ani. Locuiesc singură într-o casă cu prispă, într-un sat de lângă Câmpulung, unde ulița se termină în deal și dimineața se aude clopotul de la biserică peste grădini. Casa asta o știu de 45 de ani, de când am venit noră aici, cu o valiză de carton și cu părul strâns sub un batic albastru. Aveam 22 de ani și mi se părea că lumea abia începe.

Cu Costel am trăit între pereții ăștia 40 de ani. 40 de ani în care eu făceam cafeaua la 6 dimineața, iar el aducea lemnele și le trântea lângă sobă cu un oftat de om mulțumit. Nu eram noi bogați. Aveam prispa, aveam părul din curte și aveam obiceiul nostru: duminica după-amiaza luam două prăjituri și le mâncam afară, cu cafeaua, uitându-ne cum se lasă soarele peste deal.

A plecat acum 5 ani. Într-o seară de februarie, cu zăpadă mare afară, s-a întors în pat lângă mine și a dus mâna la piept. L-am ținut de mână până a venit salvarea. Băieții de pe ambulanță au făcut tot ce se putea, dar inima lui obosise. A plecat chiar acolo, lângă mine, în casa în care intrasem mireasă.

Două săptămâni după înmormântare m-am dus în târg după pâine. Nu mă gândeam la nimic, mergeam ca o umbră. Și, fără să-mi dau seama, m-am trezit la tejgheaua cofetăriei spunând: „Două savarine, vă rog.” Cum ceream mereu. Femeia mi le-a dat, am ajuns acasă și abia atunci am înțeles ce făcusem. Am pus una pe masă, pe farfuria lui, lângă fotografia de la nuntă. Și n-am mai putut, de atunci, să nu iau două.

Așa a început. În fiecare joi, că joia e zi de târg la noi, cumpăr două savarine. Una o mănânc eu, seara, la masă. Cealaltă o așez pe farfuria lui, lângă poză, și îi povestesc cum a fost săptămâna. Îi spun că a înghețat robinetul din curte, că a fătat pisica, că a sunat Lenuța. Vorbesc cu el ca și cum ar sta pe scaunul lui, cu coatele pe masă. În poza aia de la nuntă zâmbește într-un fel de parcă încă se aude, de parcă acuși deschide gura și-mi zice „Ei, Aurelio, iar te-ai pornit”.

După 3 zile iau prăjitura de pe farfuria lui și o duc sub părul din curte, la păsări și la pisica lui, care tot pe scaunul ăla stă și acum. Nu se aruncă nimic în casa asta. Nici măcar dorul.

Și mai e ceva. Sforile alea mici, panglicile cu care leagă cutiile la cofetărie — le-am strâns pe toate. Le pun într-o cutie de tablă, pe noptieră, lângă ceasul lui. Într-o seară, anul trecut, le-am răsturnat pe pat și, fără să vreau, le-am numărat. Erau peste 250. Peste 250 de panglici. Adică peste 250 de săptămâni trăite fără el. Le-am strâns înapoi cu mâinile tremurând și le-am pus la loc.

Femeia de la cofetărie mă cunoaște acum. În toți anii ăștia n-a întrebat niciodată de ce iau mereu două, deși vin singură, deși port negru. Doar o dată, într-o joi, mi-a întins cutia și a spus încet, fără să mă privească: „Astea două sunt cele mai pufoase de azi. Așa le alegeați mereu.” Am rămas cu cutia în mână în mijlocul târgului și mi s-au umplut ochii. Știa. Știa demult și tăcea, ca să nu-mi strice obiceiul.

Cinci ierni au trecut așa, cu două farfurii pe masă și cu o cafea băută pe jumătate. Lumea din sat crede că sunt o bătrână singură. Nu sunt singură. Sunt doar doi oameni dintre care unul nu se mai vede.

Anul trecut, spre toamnă, mi-a dat telefon fata mea, Lenuța. Nu mai fusese pe acasă de aproape un an, că are și ea viața ei la Pitești, serviciu, copii, drumuri. Mi-a spus că vine să stea câteva zile la mine. M-am bucurat și am pus casa la punct, am făcut sarmale, am scuturat perdelele. Nu m-am gândit nicio clipă la masă. La cele două farfurii de pe masă.

Iar când a intrat pe ușă, obosită de drum, și a văzut prăjitura de pe farfuria tatălui ei, lângă poza de la nuntă… s-a oprit în prag și n-a mai spus niciun cuvânt.

A rămas nemișcată în ușă, cu geanta încă pe umăr

A stat așa câteva clipe lungi. Am văzut cum îi alunecă privirea de la farfuria mea la farfuria lui, de la savarina neatinsă la poza în care taică-su zâmbea în costumul lui de nuntă, cu garoafa la piept. Am văzut cum i se strânge gura, cum îi tremură bărbia, cum pune încet geanta jos, pe covor, ca și cum s-ar fi temut să nu facă zgomot.

— Mamă, a zis într-un târziu, cu o voce care nu mai era a unei femei de 42 de ani, ci a copilului care era cândva. Mamă, tu… pui masa pentru tata?

N-am știut ce să răspund. Mi-a fost, dintr-odată, rușine, cum îi e omului rușine de un lucru tare intim, dat pe față fără voie.

— Nu-i nimic, fata mamei, am spus și m-am ridicat să pun apă la fiert. Nu-i nicio nebunie. E doar… un obicei.

Dar Lenuța nu s-a mișcat din prag. A venit la mine, m-a luat de umeri și m-a întors cu fața spre ea. Se făcuse femeie în toată firea, cu riduri mici la ochi, cu fire albe la tâmple, dar în clipa aia se uita la mine ca atunci când avea 6 ani și se speria de tunete.

— De când, mamă? De când faci asta?

— De când a plecat tata, i-am spus. De 5 ani.

A tăcut. A tăcut atât de mult și de greu, încât am auzit ceasul lui de pe noptieră ticăind din cealaltă cameră. Apoi m-a tras la piept și m-a strâns cum nu mă mai strânsese de ani de zile. Nu plângea tare. Plângea în tăcere, cum plâng oamenii mari, cu umerii, iar eu îi simțeam lacrimile căzându-mi în păr.

— Credeam că suferi, mamă, a șoptit. Credeam că te macini aici singură, că te-ai lăsat de tot. Și acum văd că tu… tu încă îl aștepți la masă.

— Nu-l aștept, i-am spus și m-am tras puțin, să mă uit în ochii ei. Știu bine că nu se mai întoarce, Lenuțo. Nu-s zăpăcită. Doar că, după 40 de ani, nu poți să-l scoți pe om din casă dintr-odată, ca pe un musafir. 40 de ani am pus două cești pe masă, două farfurii, două perne. Nu e tristețe, fata mamei. E doar că, după atâta amar de vreme, tot mai suntem doi.

În seara aia n-am mai vorbit de tristețe. Am stat până târziu la masă, am mâncat sarmale, i-am povestit lucruri pe care nu i le mai spusesem: cum a cerut-o taică-su pe mama ei de nevastă, cum tremura când a venit la noi în casă cu florile, cum, când s-a născut ea, Costel a stat trei nopți pe scaun lângă pătuț, de frică să nu-i fie frig copilului. Lenuța râdea și plângea în același timp. La un moment dat a luat savarina de pe farfuria lui, a ținut-o în palmă și s-a uitat mult la ea.

— Pot? m-a întrebat.

— Nu, i-am zis blând. Aia e a lui. A ta ți-o cumpăr mâine, din târg.

Și a pus-o la loc pe farfurie, cu grijă, exact în mijloc. A înțeles.

A doua zi dimineață, înainte să plece

N-a stat cele câteva zile pe care le zisese. A doua zi dimineață s-a trezit devreme, cu ochii încă umflați de somn și de plâns, și mi-a spus că trebuie să se întoarcă la Pitești, că are treabă, că vine ea mai des de-acum. Știam că fuge puțin. Uneori dorul e prea greu de dus cu ochii deschiși, e mai ușor la volan, singur, pe drum.

Dar înainte să iasă pe poartă, s-a oprit. A pus geanta jos încă o dată. A venit la mine, m-a sărutat pe frunte cum o sărutam eu pe ea când era mică, și mi-a șoptit ceva ce n-o să uit cât oi trăi:

— Mamă, când n-oi mai fi tu… lasă-mă și pe mine să-ți pun o farfurie. Da?

Am rămas cu mâna pe clanța rece a porții și n-am mai putut scoate niciun cuvânt. Am dat doar din cap. Ea s-a urcat în mașină, a claxonat scurt, de două ori, cum făcea taică-su când pleca la oraș, și a dus-o drumul după deal.

Am intrat în casă. Pe masă erau tot două farfurii. Am strâns una — a mea — și am lăsat-o pe a lui, cu savarina în mijloc. Afară începuse să picure. M-am dus la fereastră, am dat perdeaua la o parte și m-am uitat la părul din curte, unde peste trei zile aveam să duc prăjitura, la păsări și la pisica lui. Poza de la nuntă stătea pe bufet, în lumina cenușie de dimineață, și Costel zâmbea din ea la fel, netulburat, de parcă tot ce se întâmplase în ultimele 5 ierni nu era decât o iarnă lungă din care avea să iasă, cum ies florile.

Joia asta o să mă duc iar în târg. O să cer două savarine. Femeia o să lege sfoara cu nodul ei mic și n-o să mă întrebe nimic. Iar eu o să pun panglica în cutia de pe noptieră, lângă celelalte peste 250, și o să adaug încă o săptămână la viața pe care o trăiesc pentru doi.

Voi păstrați și voi un gest mic, fără sens pentru lumea de afară, prin care încă țineți aproape pe cineva care nu mai e? Spuneți-mi în comentarii — poate, dacă ne citim unii pe alții, o să ne simțim cu toții ceva mai puțin singuri.