La 41 de ani, m-am dus la frizeria din cartier să-mi rad părul care-mi cădea de la chimioterapie. M-am așezat pe scaun plângând, iar când a pornit mașina de tuns, băieții au făcut ceva ce n-o să uit cât trăiesc…

În fiecare dimineață găseam pe pernă tot mai mult din mine.

La început au fost câteva fire. Le luam cu palma și le aruncam, prefăcându-mă că nu le văd. A doua zi erau mai multe. Apoi o șuviță întreagă, lipită de fața de pernă, ca și cum peste noapte cineva ar fi hotărât să ia din mine bucată cu bucată.

Aveam 41 de ani și de 6 luni făceam chimioterapie. Toată lumea mă întreba cum suport greața, oboseala, drumurile la spital. Nimeni nu mă întreba de păr. Și tocmai părul mă termina. Greața trece. Oboseala trece. Dar firele acelea de pe pernă erau ca un calendar pe care boala își tăia zilele — o dovadă, în fiecare dimineață, că ea câștiga și eu pierdeam.

Într-o dimineață m-am ridicat, m-am dus la baie și m-am uitat în oglindă. Femeia de acolo avea cearcăne, obrajii supți și un păr rar, care lăsa să se vadă pielea capului. Mi-am trecut degetele prin el și mi-au rămas în mână. Am rămas așa, cu smocul acela în palmă, și am înțeles că nu mai vreau să trăiesc dimineața asta încă o dată. Nu mai voiam ca boala să decidă ea. Voiam să decid eu.

Am hotărât să mă rad.

Sună simplu. Nu e. Când ai avut păr toată viața, când l-ai împletit, l-ai vopsit, l-ai strâns în coc când plângeai la nunți și l-ai lăsat pe umeri când te simțeai frumoasă, să pui mâna pe o mașină de tuns și să-l dai jos e ca și cum ți-ai șterge cu buretele o parte din viață.

N-am putut s-o fac singură. Și n-am vrut s-o fac la spital, cu mănuși și cu privirea aia de milă pe care o știu toți bolnavii.

M-am dus la băieți.

Sub blocul meu, la parter, e o frizerie mică. De vreo 10 ani merg acolo. Am intrat prima dată când m-am mutat în cartier, aveam o coadă groasă până la brâu și voiam doar să-mi tund vârfurile. De atunci n-am mai plecat în altă parte. Îi știu pe toți trei: pe Sorin, pe Mihai și pe Dănuț.

Dacă i-ați vedea pe stradă, ați trece pe trotuarul celălalt. Sorin are brațele acoperite de tatuaje până la gât, cercei în urechi și o privire care nu prea zâmbește. Mihai e lat în spate cât ușa, cu barbă și cu un inel în buză. Dănuț, cel mai tânăr, are tatuat un lup pe mână. Mutre dure, cum se spune. Băieți de cartier.

Dar în 10 ani, oamenii ăștia m-au văzut la bine și la greu. M-au tuns când eram gravidă și nu-mi mai găseam locul pe scaun. M-au tuns după ce am pierdut-o pe mama, când plângeam în oglindă și Sorin s-a făcut că nu vede — doar mi-a pus o cafea alături, tăcut. Îmi știau numele, îmi știau viața.

În ziua aia am împins ușa și clopoțelul a sunat ca întotdeauna. Mirosea a spumă de ras și a apă de colonie. Radioul mergea încet. Toți trei au întors capul spre mine și, pentru o clipă, s-a văzut pe fețele lor că înțeleseseră deja. Nu mai aveam basma pe cap degeaba.

— Ia loc, Camelia, a spus Sorin, arătând spre scaunul lui.

M-am așezat. M-am uitat în oglinda mare din fața mea și mi-am dat basmaua jos. Sub lumina aia albă, capul meu arăta și mai jalnic decât acasă. Am început să plâng înainte să apuc să spun ceva.

— Radeți-mă, băieți, am zis cu vocea tremurândă. Nu mai pot. Nu mai pot să-l văd cum cade. Mai bine îl dau jos eu, dintr-o dată, decât să-l pierd fir cu fir.

S-a lăsat o tăcere cum n-a mai fost niciodată în frizeria aia. Radioul parcă s-a auzit deodată prea tare. Mihai s-a oprit din măturat. Dănuț a lăsat foarfeca jos. Sorin stătea în spatele meu, cu mâinile pe umerii mei, și îi simțeam cum respiră.

— Ești sigură? m-a întrebat încet.

Am dat din cap că da, pentru că nu mai aveam glas.

A luat mașina de tuns. Am auzit-o pornind — bâzâitul acela pe care l-am auzit de o mie de ori aici, dar care acum îmi suna în cap ca o sentință. Am simțit lama rece atingându-mi ceafa. Și apoi prima șuviță a căzut. Am văzut-o alunecând pe pelerina neagră și oprindu-se pe gresie, lângă piciorul scaunului.

Mi s-a rupt ceva înăuntru.

Plângeam în hohote, fără să mă mai ascund. Priveam cum cade tot ce mai rămăsese din femeia care fusesem cândva, femeia cu coada până la brâu, și simțeam că odată cu părul acela se duce și ultima bucată din mine. Șuviță după șuviță, pe gresia aceea albă. Sorin lucra tăcut, atent, dar îi vedeam în oglindă maxilarul încleștat.

Și atunci, în tăcerea aia, am auzit ceva ce nu mă așteptam.

Trei mașini, pe rând, în frizeria tăcută

Un al doilea bâzâit. Apoi, după câteva secunde, un al treilea.

Am ridicat privirea din poală, unde o țineam ca să nu mă mai văd, și m-am uitat în oglindă. Mihai își trecea mașina de tuns peste propriul cap. Șuvițele lui negre cădeau pe umerii lați, pe barba aia a lui. Lângă el, Dănuț făcea exact la fel — își rădea părul, cu lupul de pe mână urcând și coborând, iar pe față avea o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată: strânsă, hotărâtă, gata să plângă și el.

Nu înțelegeam. Credeam că visez, că mi se pare, că de la tratament îmi joacă mintea feste. M-am uitat la Sorin în oglindă. El a terminat de trecut mașina peste capul meu, a scuturat pelerina, a pus jos mașina cu care mă rasese și a luat alta. Apoi și-a dat-o singur peste cap, de la frunte spre ceafă, o dâră lată prin părul lui negru, și a lăsat-o să cadă pe umărul lui, lângă tatuaje.

— Ce faceți, băieți? am reușit să șoptesc.

Sorin s-a aplecat lângă scaunul meu, ca să fim la aceeași înălțime, și m-a privit în oglindă.

— Ca să nu fii tu singura cheală aici, Camelia, a zis. De azi mergem împreună la luptă. Nu ești singură.

Am rămas mută. Lacrimile îmi curgeau, dar nu mai erau aceleași lacrimi. Nu mai plângeam că pierd ceva. Plângeam pentru că, pentru prima dată în 6 luni, cineva nu se uita la mine cu milă, ci se așeza lângă mine în groapă și-mi întindea mâna.

Mihai s-a apropiat, cu capul lui mare acum ras lună, și mi-a pus o palmă pe umăr. Palma aia care putea să îndoaie o bară de fier tremura ușor.

— Îți stă bine, doamnă Camelia, a zis el, și a încercat să râdă, dar i s-a rupt vocea. Uite, acum suntem patru. O gașcă de chei. Cine ne caută pe noi?

Dănuț, ăla micu’, cu lupul pe mână, s-a dus în spate și s-a întors cu o oglindă mică, din aia rotundă, pe care mi-a pus-o în față să mă văd din spate. M-am privit. Cap ras, obraji supți, ochi umflați de plâns. Și în spatele meu, trei bărbați tunși ca mine, trei bărbați de care ți-ar fi fost frică pe o stradă întunecată, uitându-se la mine ca la o soră.

N-am mai văzut niciodată nimic mai frumos în oglinda aia.

„Aici nu se plătește azi”

Când m-am ridicat, tremuram. Am scos portofelul din geantă, din obișnuință, așa cum făcusem de o mie de ori. Sorin mi-a pus mâna peste a mea și mi-a închis portofelul la loc.

— Aici nu se plătește azi, a zis. Și nici altă dată, până nu-ți crește la loc coada aia până la brâu. Atunci îmi dai dublu, ne-am înțeles?

Am râs printre lacrimi. Era primul râs adevărat de luni de zile.

Mi-au făcut o cafea. M-au așezat pe scaunul de lângă geam, cel pentru clienții care așteaptă, și au stat cu mine până m-am liniștit. Dănuț mi-a povestit că bunica lui trecuse și ea prin așa ceva, cu ani în urmă, și că se făcuse bine, și acum are 80 și ceva de ani și-i ceartă pe toți din curte. Mihai mi-a zis că orice ar fi nevoie — un drum, o cumpărătură, o vorbă la două noaptea — să sun, că el oricum nu doarme.

Am ieșit din frizeria aia cu capul gol în aerul rece de afară. Simțeam vântul pe pielea capului, o senzație pe care n-o mai avusesem niciodată, ciudată, ca și cum aș fi fost dezbrăcată în fața lumii. Dar nu mi-a fost rușine. Am mers cu capul sus până la scară.

Acasă, soțul meu m-a văzut din prag și a rămas locului. A pus punga jos și a venit spre mine încet. Bărbatul meu e un om bun, dar din felul ăla de oameni cărora le e frică de boală, care nu știu ce să spună, care tac ca să nu strice. În ultimele luni ne pierdusem unul pe altul într-o tăcere plină de spaimă.

— Cine te-a tuns? m-a întrebat, atingându-mi capul cu vârful degetelor.

I-am povestit. I-am povestit tot, despre cele trei mașini pornind pe rând, despre Sorin aplecat lângă scaun. Și atunci bărbatul ăsta al meu, care nu plânsese nici la înmormântarea tatălui lui, s-a așezat pe scaun în bucătărie și și-a pus fața în palme. A plâns cum plânge un om care ținuse totul în el luni de zile.

— Iartă-mă, a zis. Iartă-mă că n-am fost eu ăla. Că mi-a fost frică. De mâine te duc eu la spital. De mâine nu mai ești singură nici acasă.

A doua zi dimineață m-am trezit și, pentru prima dată, nu m-am uitat la pernă. N-avea rost. Nu mai era nimic de pierdut acolo. Ciudat, dar tocmai asta m-a eliberat. Boala îmi luase părul, dar nu mai avea de unde să-mi taie zilele pe calendarul acela. Îl dădusem eu jos, cu mâna mea, înconjurată de oameni care mă iubeau.

Ce a urmat

Zilele de tratament au continuat, grele, cum sunt ele. Dar acum aveam o gașcă. Băieții au prins obiceiul: în ziua în care aveam programare, treceam pe la frizerie și unul dintre ei mă lăsa cu mașina la spital, ca să nu merg singură cu autobuzul, cu greața aia care mă apuca pe drum. De multe ori mă aștepta și la ieșire, cu o sticlă de apă și o pungă cu covrigi calzi, pentru că doar covrigi puteam să mănânc atunci.

Vecinii din bloc au început să întrebe. Când au aflat, s-a întâmplat ceva ce nu credeam că mai există. Femeia de la 3, cu care abia dădeam bună ziua, a început să-mi lase la ușă o oală de ciorbă în zilele grele. Un domn în vârstă de la parter, pe care-l știam doar din vedere, mi-a bătut într-o seară la ușă și mi-a întins un pliculeț cu niște ceaiuri, spunând stânjenit că „soției mele i-au făcut bine, pe vremea ei”. Frizeria de sub bloc devenise, fără să-și dea nimeni seama, un fel de inimă a cartierului.

Iar băieții au rămas cheji. Săptămâni în șir. Când le creștea puțin, se răsuceau de dimineață pe rând și se rădeau la loc. Odată l-am întrebat pe Sorin de ce se mai chinuie, că doar înțelesesem gestul din prima zi.

— Nu-i pentru tine, mi-a zis el, ștergând o oglindă. Adică e și pentru tine. Dar mai mult e pentru noi. Ca să nu uităm că omul e om și când are păr, și când n-are. Restul e vopsea.

Au trecut lunile. A venit și ziua controlului mare, ăla de care depindea totul. Am stat pe hol, pe scaunul acela de plastic, ținându-mă de mâna soțului meu până ne-au albit degetele. Când medicul mi-a spus cuvântul pe care-l așteptasem, cuvântul acela care înseamnă că poți să respiri din nou, n-am țipat, n-am plâns. Am rămas nemișcată, ca și cum mi-ar fi fost frică să nu-l sperii dacă mă mișc.

Primul loc unde am mers, înainte chiar de-a ajunge acasă, a fost frizeria de sub bloc.

Am împins ușa. Clopoțelul a sunat. Sorin tundea un client, Mihai mătura, Dănuț mesteca o gumă și fredona ceva la radio. Toți trei au întors capul, ca în ziua aia. Numai că acum n-aveam basma. Aveam pe cap un puf scurt, cenușiu, ca de pui abia ieșit din ou — părul care începuse, timid, să se întoarcă.

Nu le-am spus nimic. M-am uitat la ei și am zâmbit. Au înțeles din prima. Mihai a scăpat mătura. Dănuț a rămas cu guma între dinți. Iar Sorin, uriașul cu tatuaje până la gât și cu privirea care nu zâmbea niciodată, a pus mașina jos, a venit la mine și m-a strâns în brațe atât de tare încât m-a ridicat de la pământ, în mijlocul frizeriei, în fața clientului care nu înțelegea nimic.

— Ți-am zis eu, mi-a șoptit la ureche, cu vocea sugrumată. Ți-am zis că mergem împreună la luptă.

Când m-a lăsat jos, mi-a trecut palma peste puful de pe cap, cu grijă, ca peste ceva de preț.

— Uite că-ți crește coada la loc, a râs. Vezi că avem o înțelegere. Îmi dai dublu.

Astăzi, când trec pe lângă frizeria de sub bloc, îi văd pe cei trei prin geam, aplecați peste clienți, cu tatuajele, cu cerceii, cu mutrele lor dure de care lumea se ferește pe stradă. Și de fiecare dată mă gândesc că cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată în viața mea sunt trei frizeri de cartier care, într-o dimineață de toamnă, s-au ras în cap ca să nu plâng singură.

Voi ați mai întâlnit oameni care par duri pe dinafară, dar au cel mai mare suflet? Spuneți-mi în comentarii — cred că avem nevoie, toți, să ne amintim că mai există.