Aveam 11 ani când am văzut de după tufiș o femeie oprind mașina la râu și aruncând în apă un sac care se zbătea… Am sărit în apa rece fără să gândesc, iar când am desfăcut nodul mi-am recunoscut singurul prieten…

De după tufișul de soc m-am uitat cum femeia aceea a coborât din mașina argintie, a cărat un sac până la mal și l-a azvârlit în râu. Sacul nu stătea locului. Se zbătea.

Era abia 5 dimineața. N-aveam ce căuta acolo, dar în garsoniera noastră mirosea a medicamente de un an întreg, de când mama căzuse pe scări și nu se mai ridica decât cu mâna pe perete. Când nu puteam dormi, coboram la râu și ascultam apa. Era singurul loc unde nu mirosea a boală.

Mașina a plecat repede, scrâșnind în pietriș. Sacul a plonjat o dată sub apă, a ieșit, s-a scufundat iar. Și atunci ceva din el a scâncit.

N-am gândit. Am sărit.

Apa rece mi-a tăiat respirația, mi-a intrat în oase ca niște cuțite. Am prins sacul de nod și am tras de el spre mal, dar pânza udă îmi aluneca printre degete, iar nodul se umflase și nu ceda nicicum. Mi-am rupt o unghie trăgând de sfoara aia. Nu știam ce e înăuntru. Știam doar că se mișca tot mai încet.

Când nodul a cedat în sfârșit, din sac a ieșit un cap mare, ud leoarcă, și limba aceea caldă m-a lins pe față de parcă mă căuta de o săptămână.

Era Baron.

Baron al lui Andrei. Câinele uriaș și blând cu care mă trânteam în iarba caldă a parcului în singurele mele zile bune. Andrei era singurul meu prieten, iar Baron era bucuria care mă aștepta de fiecare dată scuturând toată curtea din coadă. De vreo săptămână dispăruseră amândoi, și nu înțelegeam de ce.

Abia acum pricepeam.

Femeia aceea nouă, pe care tatăl lui Andrei și-o adusese în casă, spusese din prima zi, cu gura strâmbată: „Javra asta face doar mizerie.” Iar Andrei tăcuse, pentru că așa învață copiii să tacă atunci când cineva mai mare hotărăște totul.

L-am luat pe Baron în brațe — era mai greu decât mine — și l-am cărat spre casă, amândoi uzi, amândoi tremurând, lăsând o dâră de apă pe tot drumul. Îi simțeam inima bătând lipită de pieptul meu, repede, speriată.

Am urcat scările cu el agățat de gât și am deschis ușa cu cotul.

Mama era în capul oaselor, palidă, cu mâna pe șale. S-a uitat lung la mine, leoarcă de apă, și la câinele acela mare care tremura în mijlocul garsonierei noastre și picura pe linoleum. Am început să mă bâlbâi, să-i explic, să-mi cer iertare.

Ea n-a zis nimic câteva secunde. S-a uitat doar la el. La ochii lui.

Apoi a spus, cu o voce pe care n-o mai auzisem de mult:

— Îl ținem.

Trei cuvinte. Și în garsoniera care mirosise un an întreg a boală a intrat deodată miros de câine ud, de iarbă, de ceva viu.

L-am șters cu singurul nostru prosop bun, i-am pus o strachină cu lapte și s-a culcat cu botul pe piciorul meu, oftând ca un om obosit. În noaptea aia am dormit pe jos, lângă el, și n-am mai auzit apa rece în urechi.

Dar știam un lucru pe care încercam să nu-l gândesc: Baron nu era al meu. Era al lui Andrei.

Peste 3 zile, la ușa noastră a bătut cineva scurt, de două ori.

Am deschis și l-am văzut pe Andrei, cu ochii roșii și umflați de plâns, convins că nu-și mai vede câinele niciodată în viața lui.

Când ușa s-a deschis, casa a explodat în lătrat

N-a apucat să spună nimic. Din spatele meu, Baron a țâșnit ca o minge de blană, cu ghearele derapând pe linoleum, și s-a aruncat pe Andrei cu atâta putere încât l-a lipit de perete. Îl lingea pe obraji, pe frunte, pe mâini, scheuna și dădea din coadă de zici că se rupe în două.

Andrei a căzut în genunchi în casa scării și l-a strâns de gât, și a început să plângă așa cum plâng copiii când nu le mai pasă că-i vede cineva. Hohote întregi, din burtă.

— Credeam că ai murit, îi tot spunea. Credeam că ai murit.

Am rămas în ușă, cu mâinile atârnând pe lângă corp, și m-am bucurat pentru el până m-a durut. Și, în același timp, am simțit cum mi se strânge ceva rece în piept. Pentru că asta însemna că acum Baron pleacă. Îl ia acasă. Și garsoniera noastră o să miroasă iar doar a medicamente.

Andrei s-a ridicat într-un târziu, ștergându-și nasul cu mâneca.

— Cum… cum e la tine? m-a întrebat.

I-am povestit tot. Mașina argintie. Sacul. Nodul. Apa. El asculta și se făcea tot mai alb la față, și la sfârșit nu mai plângea de bucurie. Tremura de furie.

— Corina a zis că l-a dat la un om la țară, a șoptit. Că o să-i fie bine acolo, la o gospodărie, cu mult loc. Tata a crezut-o. Eu am plâns 3 zile și tata mi-a zis să mă liniștesc, că un câine nu e copil.

S-a uitat la Baron, care acum stătea între noi doi, cu capul când la unul, când la altul.

— Ea l-a aruncat în râu, Matei. L-a băgat într-un sac și l-a aruncat în râu.

Din cameră s-a auzit vocea mamei, slabă dar limpede:

— Băieți, intrați. Nu e de vorbit asta pe scară.

Ce a spus tatăl lui Andrei în ușa noastră

Mama stătea sprijinită de perne, cu o pătură pe picioare. L-a poftit pe Andrei să se așeze și l-a întrebat blând cum îl cheamă pe tatăl lui și unde stau. Andrei i-a spus — Viorel, un bloc de vizavi de piață — și mama m-a rugat să cobor la automatul de la colț și să dau un telefon. Nu aveam credit pe al nostru.

— Spune-i să vină încoace, mi-a zis. Nu ca să ne certăm. Ca să vadă cu ochii lui.

Viorel a venit după vreo jumătate de oră. Era un bărbat solid, cu umerii căzuți, de om care muncește mult și vorbește puțin. A intrat jenat, răsucindu-și cheile în mână, gata să-și ia băiatul și să plece. Dar când Baron l-a recunoscut și s-a apropiat de el dând din coadă, fără pic de ură, doar bucuros, ceva în fața lui s-a rupt.

— Mi-a zis că l-a dus la țară, a spus încet, mai mult pentru el. Mi-a arătat și un număr de telefon al omului.

— Copilul dumneavoastră l-a scos dintr-un sac, din apă, la 5 dimineața, a spus mama. Nu al meu. Al dumneavoastră l-a scos. Al meu doar a sărit după el.

Viorel s-a uitat la mine. Apoi la Andrei, care stătea lipit de Baron și nu-i dădea drumul. Apoi și-a trecut palma mare peste față, de sus în jos, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă ultimele 2 luni din viață.

— De când a venit ea în casă, am tot închis ochii, a spus. Ziceam că fac pace. Că e mai bine așa, să nu fie scandal. Și mi-am lăsat băiatul să tacă într-un colț ca să nu supăr pe cineva.

S-a așezat pe singurul nostru scaun și a stat așa, cu coatele pe genunchi, un om mare care nu mai știa ce să facă cu mâinile.

A cui să rămână bucuria

Problema grea am spus-o eu, pentru că băieții spun lucrurile pe care adulții le ocolesc:

— Dar dacă îl luați înapoi, ea o să-l arunce iar.

S-a făcut liniște. Baron și-a pus botul pe genunchiul lui Andrei și a oftat.

Viorel a dat din cap, și ochii lui se făcuseră roșii ca ai fiului său.

— N-o s-o mai facă, a zis. Pentru că ea pleacă. Azi. Asta nu e despre un câine. O femeie care îneacă o vietate ca să nu mai facă mizerie prin casă o să facă la fel cu orice îi stă în cale. Inclusiv cu băiatul meu, dacă o supără.

Apoi s-a uitat la mine, și la mama, și la garsoniera noastră mică în care se vedea de la ușă că nu prea avem, dar în care câinele dormise pentru prima dată liniștit.

— Andrei, a spus. Ție cum ți-ar fi mai bine?

Andrei s-a uitat la Baron. S-a uitat la mine. L-am văzut cum se luptă cu el însuși, pentru că îl iubea nebunește și voia să-l ia acasă în secunda aia. Dar era și el un copil care învățase deja, la 11 ani, ce înseamnă să stai într-o casă unde nu ești în siguranță.

— La Matei e cald, a spus într-un târziu, cu buza tremurând. Și Matei n-are pe nimeni. Eu… eu pot veni în fiecare zi. Pot să vin după școală. Să-l plimbăm amândoi.

Mama a întins mâna și l-a mângâiat pe creștet, cum nu mai mângâiase de mult pe cineva.

— Atunci e câinele vostru, a zis. Al amândurora. Stă aici, unde e loc sigur pentru el, și vine Andrei cât vrea. Și tu, Viorel, treci pe la noi cu un sac de mâncare pentru el din când în când, că pensia mea de boală nu-l ține pe matahala ăsta.

Pentru prima dată în ziua aceea, Viorel a râs. Un râs scurt, obosit, dar adevărat.

Casa care s-a întors la viață

Corina a plecat în seara aceea. N-am văzut-o niciodată de aproape și nici nu mi-am dorit. Andrei mi-a spus mai târziu că tatăl lui i-a pus lucrurile în două sacoșe și i-a chemat un taxi, fără scandal, fără țipete. Doar i-a deschis ușa și i-a spus că drumul lor se oprește acolo.

De atunci, garsoniera noastră n-a mai mirosit niciodată doar a medicamente.

Baron s-a făcut santinela mamei. Când ea se ridica greu din pat, el se proptea lângă ea, solid ca un stâlp, și ea se sprijinea de spinarea lui ca să ajungă la bucătărie. Doctorii îi spuseseră că trebuie să se miște mai mult, dar ei nu-i venea niciodată, o durea și se descuraja. Acum avea un motiv care o aștepta la ușă cu lesa în gură. Mergeam toți trei, pas cu pas, în jurul blocului, apoi până la parc, apoi până la râu.

Într-o după-amiază am prins-o râzând în hohote pentru că Baron alerga după o minge și se împiedica de propriile labe. Nu o mai auzisem râzând de un an. M-am oprit în loc și am ascultat sunetul ăla de parcă era cel mai frumos lucru din lume.

Andrei venea zilnic, cum promisese. Făceam temele împreună pe jos, cu Baron lățit peste picioarele amândurora, și ne certam care pe care îl iubește câinele mai mult. Adevărul e că ne iubea pe amândoi la fel, și pe mama cel mai tare.

Viorel a început și el să treacă pe la noi. Aducea sacul de mâncare, dar mai rămânea, repara un robinet care picura de o veciei, schimba un bec ars. Doi oameni singuri și obosiți, mama mea și tatăl lui Andrei, au ajuns, încet, să-și facă o cafea împreună la masa noastră mică, în timp ce noi ne băteam cu câinele pe covor. Nu știu ce-o să iasă de acolo și nici nu întreb. Știu doar că în casa noastră sunt acum mai multe voci decât erau.

Uneori mă întorc cu gândul la dimineața aceea. La frigul care mi-a tăiat respirația. La nodul umflat care nu voia să cedeze. La secundele în care nu știam ce e în sac și mâinile îmi tremurau. Dacă aș fi stat 2 minute pe gânduri, dacă m-aș fi temut de apa rece, dacă m-aș fi întors acasă să nu mă cert cu mama că am ieșit noaptea — Baron nu mai era azi. Și nici râsul mamei în parc. Și nici cafelele de la masa noastră. Și nici cel mai bun prieten care vine la mine în fiecare zi.

Un sac într-un râu. Atât a fost între noi și toate astea.

Voi ce ați fi făcut cu sacul acela, dacă l-ați fi văzut zbătându-se în apă la 5 dimineața? Ați fi sărit în apa rece fără să gândiți?