Fiul m-a dus la autogară la miezul nopții, mi-a cumpărat bilet, m-a pupat pe frunte și a plecat zâmbind. Am stat pe scaunul ăla aproape o zi întreagă, până am înțeles că autobuzul plecase demult și că nimeni nu mai vine după mine…

— Stai cuminte aici, mamă, mă întorc după tine cât ai zice pește.

M-a pupat pe frunte, mi-a așezat geanta lângă picioare și s-a dus spre mașină fluierând. A plecat zâmbind. Era trecut de miezul nopții.

Autogara mirosea a motorină, a cafea rece scursă din automatul din colț și a haine nespălate. Un bărbat dormea întins pe trei scaune, cu geaca trasă peste ochi. Undeva, o femeie certa pe cineva la telefon, în șoaptă, să nu trezească toată sala. M-am așezat pe scaunul de plastic, cu biletul pe care mi-l cumpărase Dănuț strâns între degete, și mi-am zis ce bine e să ai un copil care are grijă de tine.

Îmi cumpărase bilet. Mă adusese chiar el, noaptea, cu mașina. Mă pupase pe frunte, exact cum îl pupam eu când era mic și-l lăsam la poarta grădiniței.

„Vin să te iau”, zisese. Așa că am așteptat.

De la fereastra murdară se vedea parcarea goală și un felinar care pâlpâia. Mi-am strâns haina pe mine. La 71 de ani, oasele simt frigul altfel — îl simt de la picioare în sus, ca pe o apă rece care urcă încet.

Aveam toată viața într-o singură geantă. Câteva fotografii legate cu un elastic. Ceasul lui Costel, soțul meu, care se oprise în ziua în care s-a oprit și el, acum 2 ani, și pe care nu l-am mai dus niciodată la ceasornicar. Și cizmele mele de iarnă, că Dănuț îmi spusese: „Ia-ți și cizmele, mamă, că la mătușa Veta e frig.”

Mătușa Veta. Sora mea din satul de la deal, din Moldova, unde m-am născut. „Te duc într-o vizită la mătușa Veta”, îmi spusese cu 3 ore înainte, vesel, cum nu-l mai văzusem de luni de zile. „Fă-ți geanta.”

Și mi-am făcut-o. Ce era să bănuiesc?

Costel a murit după 44 de ani de căsnicie. M-a lăsat singură în casa noastră de la marginea orașului, casa în care crescusem un copil, o grădină și un cireș. După ce l-am îngropat, tăcerea din casă m-a apăsat ca un bolovan pe piept. Așa că, atunci când Dănuț mi-a spus că se însoară, m-am bucurat de parcă întineream și eu.

Tot eu am fost aceea care a propus. „Ce să mai stau eu singură în casa asta mare? Hai s-o vindem, punem banii la un apartament mai încăpător, cu o cameră numai a mea, și stăm împreună. Să fim aproape.”

Am vândut casa. Toți banii — aproape 85.000 de euro, o viață de om strânsă cărămidă cu cărămidă — au intrat în apartamentul cel nou. „Îl luăm pe numele meu, mamă, așa e mai simplu, cu creditul, cu actele, tu nu te mai încurci.” Și am semnat unde mi-a arătat. Ce nu semnezi pentru copilul tău?

Primele luni au fost frumoase. Găteam. Le spălam. Le călcam cămășile. Creșteam casa lor ca pe a mea, cu ciorbă de văcuță duminica și cu mirosul de cozonac în bucătărie. Mă simțeam de folos.

Apoi ceva s-a schimbat, încet, ca o boală care nu doare la început.

Nora a început să iasă din camera lor doar când eu intram în a mea. Ne întâlneam pe hol ca două umbre care se feresc. Dănuț îmi vorbea tot mai rar și tot mai printre dinți. „Iar ai pus tu sare?”, „Mamă, nu mai umbla prin bucătărie noaptea.” Ușa lor se închidea și, dincolo de ea, îi auzeam vorbind în șoaptă. Uneori prindeam un singur cuvânt, spus de noră: „Când?”

N-am întrebat „când, ce?”. Mi-a fost frică de răspuns.

Și-așa am ajuns pe scaunul de plastic din autogară, la miezul nopții, cu geanta la picioare și cu biletul în mână, așteptând ca băiatul meu să se întoarcă după mine.

A trecut o oră. Două. S-a făcut dimineață. Automatul de cafea s-a trezit și el, oamenii au început să curgă spre peroane, cu sacoșe și cu somnul în ochi. Eu stăteam locului. „Vin să te iau”, zisese.

Pe la prânz, o femeie mi-a lăsat un covrig în poală, fără să spună nimic. L-am ținut în mână până s-a întărit.

Se însera din nou când doi taximetriști s-au oprit în fața mea. Unul mai tânăr, unul cu părul cărunt. Cel cărunt s-a aplecat și m-a privit cu o milă pe care n-o mai văzusem de mult îndreptată spre mine.

— Doamnă… iertați-mă. Da’ dumneavoastră tot aici sunteți? Că v-am văzut și ieri-dimineață, pe scaunul ăsta. Pe cine așteptați?

Am deschis gura. Și mi-am dat seama că nu știu ce să răspund.

Biletul din mâna mea

— Pe băiatul meu, am zis într-un târziu. M-a adus aseară. Zicea că mă duce la sora mea, la țară. Că se întoarce să mă ia.

Cei doi s-au privit scurt. O privire pe care am prins-o și pe care am înțeles-o abia mai târziu. Cel tânăr, Marius îl striga celălalt, s-a lăsat pe vine în fața mea.

— Îmi arătați și mie biletul, doamnă?

I l-am întins. Îl strânsesem atât de tare, atâtea ore, încât hârtia rămăsese cu urma degetelor mele pe ea. Marius l-a întors spre lumina de la intrare. A citit ora. A recitit-o. Apoi a ridicat capul, și pe fața lui tânără era ceva ce nu voiam să văd.

— Doamnă… cursa asta a plecat aseară la 00:40. Când v-a lăsat fiul dumneavoastră aici?

— Trecuse de 12 noaptea, am spus. Da’ mi-a zis să aștept, că vine el.

Marius a tăcut. Cel cărunt — Sorin — s-a așezat greoi pe scaunul de lângă mine, deși scaunele acelea nu erau pentru un om ca el.

— Doamnă, a zis el încet, autobuzul plecase deja când v-a lăsat aici. Nu mai avea cum să vină niciun autobuz pentru biletul ăsta. Nici aseară, nici azi.

Am rămas cu ochii pe hârtia din mâna lui Marius. Ceva în mine se împotrivea, ca un copil care nu vrea să audă. Dacă autobuzul plecase, atunci Dănuț știuse. Știuse când mi-a cumpărat biletul. Știuse când m-a pupat pe frunte. Nu mă dusese la nicio vizită. Mă lăsase acolo ca pe un sac pe care îl pui pe marginea drumului și pleci mai departe, ușurat.

Mi-a fost frig deodată, un frig care nu venea din picioare, ci de undeva din piept, din locul în care 40 de ani îl ținusem pe băiatul acela.

— Poate a fost o încurcătură, am șoptit. Poate a greșit ora. Sunați-l. Sună-l tu, maică, poate mie nu-mi răspunde de la ureche.

Marius mi-a format numărul de pe telefonul lui. A sunat o dată, de două ori. La a treia, s-a auzit vocea lui Dănuț, veselă, grăbită:

— Alo?

— Bună seara, sunt de la autogară, a zis Marius. Am aici o doamnă în vârstă, spune că e mama dumneavoastră…

Am auzit cum vocea de la celălalt capăt s-a schimbat. S-a răcit toată, dintr-o dată.

— Nu știu despre ce vorbiți, a zis Dănuț. Nu am nicio mamă la autogară.

Și a închis.

Marius a rămas cu telefonul în mână. N-a vrut să se uite la mine. Eu mă uitam în gol, la peronul pe care nu mai avea să vină niciun autobuz, și în cap mi se învârtea o singură propoziție, cu vocea băiatului meu: Nu am nicio mamă.

Un număr pe care încă îl știam pe de rost

Nu știu cât am stat așa. Știu că Sorin s-a ridicat, s-a dus până la mașină și s-a întors cu o sticlă de apă și cu un ceai cald pe care i-l dăduse cineva de la barul din colț. Mi l-a pus în mâini și mi le-a strâns peste pahar, ca să nu-l scap.

— Beți, doamnă. Nu vă las eu aici, sub cerul liber, la vârsta mamei mele. Nu se poate așa ceva.

— N-am unde să mă duc, am zis. Apartamentul e pe numele lui. Casa am vândut-o. Banii i-am dat pe apartament. Am semnat tot.

Sorin a înjurat printre dinți, apoi și-a cerut iertare. Marius m-a întrebat dacă am pe cineva. Oricine. Un frate, o soră, o vecină.

Și atunci mi-am amintit de Veta. De sora mea, cea la care băiatul meu se prefăcuse că mă duce. Mi-am amintit numărul ei fără să-l caut, așa cum îți amintești lucruri de demult — telefonul de la casa părintească, transformat de mult în numărul ei de mobil, cifră cu cifră, ca o rugăciune.

Marius l-a format. A răspuns de la prima.

— Veta, sunt eu, Elena, am zis, și mi s-a rupt vocea la propriul meu nume.

— Lenuțo? Doamne, tu ești? De unde suni de pe număr străin? Ești bine?

— Sunt la autogară, Veta. Dănuț zicea că mă aduce la tine, într-o vizită…

La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere, apoi vocea Vetei a urcat, ascuțită de spaimă:

— Care vizită, Lenuțo? Nu mi-a spus nimeni nimic! Nu m-a sunat nimeni! De când nu te-am mai auzit, credeam că v-ați supărat pe mine acolo, la oraș!

Și atunci s-a rupt și ultima ață de care mă țineam. Nu era nicio încurcătură. Nu era nicio vizită. Nici Veta nu știuse. Totul fusese o minciună gândită dinainte, ca să scape de mine fără scandal, fără să-și murdărească el mâinile: mă dusese la autogară, îmi luase bilet, mă pupase pe frunte. Ce tată mai bun? Ce fiu mai grijuliu? Doar că biletul era pentru un autobuz plecat, iar el știa.

Am plâns acolo, pe scaunul de plastic, cu ceaiul răcindu-mi-se în mâini, cum nu mai plânsesem nici la înmormântarea lui Costel. Veta plângea și ea, la 300 și ceva de kilometri distanță, și-mi spunea printre suspine:

— Vii la mine, auzi tu? Vii acasă. Casa părintească e și-a ta, jumate e a ta, așa au lăsat-o mama și tata, e trecută pe amândouă la carte. Ai unde să-ți pui capul, Lenuțo, câte zile-oi mai avea. Vii acasă.

Acasă

Sorin și Marius s-au sfătuit între ei, apoi Sorin a hotărât. M-a dus la el acasă în noaptea aia — nevasta lui mi-a făcut un pat curat și o supă caldă și nu m-a lăsat să-i mulțumesc, doar mă mângâia pe mână. A doua zi dimineață, Sorin m-a dus el însuși la peronul cel bun și m-a urcat în autobuzul adevărat, cel care chiar pleca spre satul Vetei. N-a vrut niciun ban. Mi-a pus în geantă un pachet cu brânză și roșii de la el din grădină și mi-a zis să-l sun când ajung, că altfel nu-i tihnește.

Am ajuns spre seară. Veta mă aștepta la marginea drumului, mai adusă de spate decât o țineam minte, cu basmaua ei înflorată. Când m-a văzut coborând cu geanta aceea în care încăpuse toată viața mea, nu mi-a zis nimic. M-a luat de gât și am stat așa, două bătrâne, în mijlocul uliței, până a ieșit o vecină și ne-a întrebat dacă ne-a murit cineva.

Nu ne murise. Ba, mai degrabă, ceva se întorcea la viață.

Casa părintească era bătrână, cu prispă și cu sobă, cu miros de var și de gutui puse pe dulap. Jumătate din ea e a mea, cu acte, așa cum spusese Veta — am verificat, mai târziu, la un notar din orașul de reședință, care mi-a explicat răbdător că donația și renunțarea pe care le semnasem pentru apartament nu prea mai am cum să le întorc, că le-am semnat cu mâna mea, dar că nimeni, niciun fiu și nicio noră, nu mă poate scoate din casa părinților mei. „Aici sunteți la dumneavoastră acasă, doamnă”, mi-a zis. Trei vorbe. Mi-au ținut de cald mai bine decât toți banii pe care-i dădusem.

M-am apucat de treabă, cum știu eu. Am făcut ordine în cămară, am pus perdele noi, am plantat busuioc la ferestre. Gătesc pentru mine și pentru Veta, ciorbă de văcuță duminica, exact cum făceam în casa cealaltă, doar că acum nimeni nu-mi zice că am pus prea multă sare. Vin femeile din sat la o cafea. Într-o zi a venit și o vecină de pe strada mea de la oraș, care aflase, nu știu cum, cum se află toate — și de la ea am înțeles că povestea mea umbla din gură în gură, și că băiatului meu i se închideau ușile pe unde trecea, iar norei i se întorcea lumea cu spatele la magazin. Nu m-am bucurat. Dar nici n-am plâns.

Dănuț m-a sunat abia după 3 săptămâni. De pe numărul lui, de data asta. Am văzut ecranul aprinzându-se pe masa din bucătărie, numele lui scris cu literele pe care i le pusesem eu în telefon, cu ani în urmă, cu o inimioară lângă. Telefonul a sunat lung. Veta s-a uitat la mine, eu m-am uitat la telefon, și afară, în cireșul de lângă poartă — că are și casa asta un cireș, ca cealaltă — cânta o pasăre de parcă nimic pe lume nu s-ar fi întâmplat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi răspuns și l-ați fi ascultat, sau ați fi lăsat telefonul să sune până s-ar fi oprit singur?