Soțul meu a plecat la pescuit cu fratele lui și nu s-a mai întors niciodată. Un an mai târziu, fata noastră cea mare a scos din ghiozdan geaca lui tata: „Am găsit-o la unchiul Relu. Uite ce era în buzunar…”

Relu a bătut la ușa mea în zori, ud până la piele, iar în spatele lui, pe alee, se roteau luminile albastre ale unei mașini de poliție.

Mi-am dat seama din felul în care își strângea șapca în pumni că se întâmplase ceva cu Cătălin. Un om nu-și frământă șapca așa când vine cu vești bune.

— Camelia, a zis, și vocea i s-a frânt. S-a pornit o furtună pe baltă. Cătălin s-a sculat dis-de-dimineață să arunce undița, cât dormeam eu. Când m-am trezit, nu mai era pe mal. L-a luat apa.

În spate am auzit tălpile goale ale fetelor pe gresie. Le-am împins ușor înapoi în cameră și am tras ușa după mine, să nu audă. Aveam trei fete — Ioana, de 11 ani pe atunci, Anca de 8 și Delia de 5 — și eram căsătorită cu tatăl lor de 13 ani.

Cătălin era prudent până la exagerare. Verifica prognoza chiar și când mergea cu mașina 10 minute până la magazinul din colț. Nu se urca în barcă fără vestă, nu intra în apă nici până la brâu. De-aia, când Relu mi-a spus că l-a prins furtuna pe nepregătite, ceva în mine s-a împotmolit și n-a mai vrut să treacă mai departe.

Dar aveam trei copii de ținut în picioare, așa că mi-am înghițit întrebările.

Scafandrii au căutat zile în șir în zona pe care le-o arăta Relu. Bărci, câini, oameni pe maluri. Nimic. Nici geacă, nici gheată, nici undiță. Apa aceea parcă îl înghițise fără urmă.

A trecut o lună. Apoi jumătate de an. Apoi s-a împlinit anul, și un domn de la tribunal mi-a spus, cu blândețe, că se poate porni procedura prin care Cătălin urma să fie declarat mort. Am semnat niște hârtii cu mâna tremurândă. Fetele au început, încet, să vorbească despre tata la trecut. Numai eu nu puteam.

Pentru că, în adâncul meu, nu credeam că apa îl luase din neatenție. Cătălin, care se uita la nori și pentru un drum de 10 minute, prins de furtună fără să apuce să iasă la mal? Ceva nu se lega.

Relu venea des pe la noi. Aducea pâine, întreba dacă am nevoie de ceva, se juca cu fetele. „Trebuie să accepți realitatea, Camelia”, îmi spunea, privindu-mă lung. „Nu-i face bine nici ție, nici copiilor să tot speri.” Vorbele erau bune. Privirea lui, nu știu de ce, mă îngheța de fiecare dată.

Într-o marți, aveam de dus niște acte la primărie și am lăsat fetele la Relu, cum mai făcusem. M-am întors după vreo două ceasuri. Ioana m-a întâmpinat în ușă cu o privire pe care n-o mai văzusem la ea.

— Mama, a zis încet, și a băgat mâna în ghiozdan. Am găsit-o la unchiul Relu, pe fundul unui dulap. Uite ce era în buzunar.

A scos geaca. Geaca albastră cu glugă a lui Cătălin. Geaca cu care plecase la baltă în dimineața aia — și pe care apa nu ne-o dăduse niciodată înapoi.

Am luat-o în mâini fără să vreau. Mirosea a el — a tutun, a after-shave-ul ieftin pe care i-l luam de la piață, a mucegai puțin, de la stat prin dulap. Genunchii mi s-au înmuiat.

Iar din buzunarul interior, Ioana a scos un telefon vechi, cu butoane, unul pe care Relu jura de ani buni că-l pierduse pe un câmp.

L-am ținut în palmă. Era rece, apoi, sub degete, parcă s-a încălzit. Am apăsat pe pornire. Ecranul s-a aprins încet în lumina chioară din hol. Bateria mai avea o linie.

În galerie era o singură poză. Făcută chiar în ziua în care Cătălin dispăruse.

Am apăsat pe ea cu degetul tremurând. Și când s-a deschis pe tot ecranul, mi s-au tăiat picioarele de sub mine.

Poza care nu se potrivea cu nicio furtună

În poză era Cătălin. Viu. Stătea în picioare pe malul bălții, cu undița sprijinită de un butoi ruginit, și zâmbea spre aparat, cu brațul întins — își făcuse singur poza, așa cum îi plăcea lui. Nu chipul lui m-a îngenuncheat, deși nu-l mai văzusem de un an și simțeam că mi se rupe ceva în piept privindu-l.

M-a îngenuncheat lumina. Era o lumină de după-amiază târzie, aurie și plină, cu cerul senin, fără un nor cât să acoperi soarele cu palma. Iar în colțul de sus al ecranului, telefonul acela vechi însemnase singur, cum fac ele, ziua și ora. Ziua: cea în care soțul meu „se înecase în zori”. Ora: 15 și 47 de minute.

La aproape 4 după-amiaza, Cătălin era viu, în picioare, la soare, pe malul unei bălți fără pic de vânt — la zece ore după ce Relu jura că l-a luat apa în zorii zilei, în furtună.

Și mai era ceva. În spatele lui, puțin ieșit din focus, se vedea un al doilea om, așezat pe o ladă frigorifică. Relu. Iar pe măsuța pliantă dintre ei era un dosar de acte, dintr-alea cu șină, deschis.

M-am așezat pe treapta din hol cu telefonul în palme și am rămas așa nu știu cât.

— Tata nu s-a înecat dimineața, nu-i așa, mama? a șoptit Ioana, ghemuindu-se lângă mine.

N-am putut să-i răspund. Îi ștergeam ecranul cu degetul, iar și iar, de parcă aș fi putut să-l scot pe Cătălin de acolo, din poza aia, afară, la noi.

Și, stând pe treaptă, au început să-mi vină în minte lucruri la care nu dădusem importanță un an întreg. În lunile de dinainte să dispară, Cătălin se schimbase. Vorbea la telefon pe verandă, cu ușa închisă. Fusese de două ori la un notar, tocmai în alt oraș. Într-o seară îmi pusese pe masă niște hârtii și-mi spusese apăsat: „Camelia, când o s-o dezbatem pe-a lu’ tata cum trebuie, o să iasă lucruri urâte. Relu a aranjat singur toate actele după înmormântare. Am cerut un extras de carte funciară pe casa părintească — și nu-mi place deloc ce scrie în el.”

Tatăl lor murise cu 3 ani înainte. Relu, care stătea în același sat cu bătrânul, se ocupase de tot — de înmormântare, de acte, de dezbaterea moștenirii la notar. Cătălin, prins cu fetele și cu serviciul, semnase pe fugă ce i se pusese în față și nu se mai uitase. Abia târziu ceruse el însuși extrasul de carte funciară și văzuse negru pe alb: casa părintească și terenul din spatele ei erau trecute numai pe numele lui Relu. Mai era și o bucată de teren lângă șosea, pe care bătrânul o vânduse cu puțin înainte să moară — banii aceia nu-i văzuse nimeni.

În ziua aceea, la baltă, Cătălin nu se dusese să prindă pește. Se dusese să-i ceară fratelui lui socoteală. Am înțeles asta abia cu telefonul rece în palmă, la un an după ce-l crezusem înghițit de apă. Și, tot atunci, mi-au înghețat pe șira spinării toate „trebuie să accepți realitatea” pe care mi le spusese Relu, cu privirea aia a lui, an de zile.

Ce am făcut cu poza în mână

Primul gând a fost să las fetele la o vecină, să urc în mașină și să mă duc glonț la Relu, să-i pun poza aia sub nas și să-l întreb, urlând, ce i-a făcut soțului meu. Am și pus mâna pe cheile de la mașină.

Dar m-am oprit cu mâna pe clanță. Dacă mă duceam la el, Relu avea să-mi ia telefonul din mână, avea să-l „piardă” a doua oară, de data asta pentru totdeauna, și avea să rămână iar doar cuvântul meu împotriva cuvântului lui. Un an de zile mă învățase ceva despre cumnatul meu: era mai calm și mai socotit decât părea.

Așa că am făcut altceva. Am pus geaca și telefonul într-o pungă, am rugat-o pe vecină să stea cu fetele și m-am dus direct la secția de poliție din oraș. Am pus punga pe birou și am povestit tot, de la zorii cu girofaruri până la poza de la 15 și 47. Polițistul care m-a ascultat a chemat un coleg, apoi încă unul. Au băgat telefonul într-o pungă transparentă și mi-au spus să depun plângere în scris.

Ce a urmat n-a fost repede, cum se întâmplă în filme. A durat săptămâni. Nopți în care mă trezeam și mă furișam în hol să pipăi cuierul, ca și cum geaca ar mai fi fost acolo. Dar s-a mișcat.

Au trimis telefonul la cei care se pricep și au scos din poză tot ce se putea scoate: ziua, ora, până și locul unde fusese făcută, însemnat de aparat. Au cerut la arhiva meteo cum fusese vremea în dimineața aceea, pe balta aceea. Și acolo a picat toată povestea lui Relu: în zorii zilei în care el jura că s-a pornit „furtuna care l-a luat pe Cătălin”, fusese senin și liniște. Furtuna adevărată, cea de care își amintea și el, venise de-abia peste două zile.

Cătălin al meu, care se uita la nori și pentru un drum de 10 minute, avusese dreptate până la capăt: în dimineața aceea nu fusese nicio furtună.

Apoi au cerut actele. Extrasul de carte funciară, dezbaterea de la notar, contractul terenului vândut lângă șosea. S-a văzut limpede cum trecuse totul pe numele unui singur frate. Iar când l-au chemat pe Relu și i-au pus poza pe masă — el, care o crezuse pierdută pe un câmp de ani de zile — a înțeles că nu mai are pe unde ieși.

Nu l-au încătușat pe loc, cum se vede la televizor. A fost o reținere, apoi control judiciar, apoi trimiterea în judecată, hârtie cu hârtie. La un moment dat a recunoscut. Nu tot, dar destul.

În ziua aceea se certaseră pe mal, pe casă și pe banii pe care Relu îi luase pe terenul de lângă șosea. Cătălin îi spusese că a doua zi merge la notar și, dacă trebuie, la poliție. S-au împins unul pe altul, acolo, lângă apa adâncă din dreptul unei gropi vechi de balastieră. Cătălin a alunecat, a căzut, s-a lovit. Iar Relu, în loc să întindă mâna, a rămas pe mal și a privit. Pe urmă i-a fost frică. A luat geaca lui Cătălin din mașină, a luat și telefonul cu poza pe care uitase c-o făcuseră, și a inventat furtuna, și zorii, și undița.

După spusele lui l-au căutat din nou și, de data asta, l-au găsit pe Cătălin, ceva mai departe de locul arătat la început. L-am putut, în sfârșit, îngropa creștinește, cu preot, cu lumânare, cu fetele lui alături. La un an și ceva după ce plecase „la pescuit”.

Cel mai greu mi-a fost nu cu poliția, nici cu procesul, ci cu fetele. Un an întreg le lăsasem să creadă că tatăl lor a fost luat de o apă, dintr-o clipă de neatenție. Acum trebuia să le spun adevărul, pe măsura vârstei fiecăreia. Le-am spus atât: că tata nu a fost neatent nicio secundă, că a avut dreptate până la sfârșit, că s-a uitat la cer și cerul era senin. Că nu ne-a părăsit el — a fost luat de lângă noi.

Ioana ține și azi geaca aceea albastră într-un cui, în camera ei. Uneori o văd cum își lipește obrazul de ea, în tăcere. Nu-i spun nimic. Miroase tot a el.

Am rămas trei fete și cu mine, într-un orășel de pe Valea Prahovei. E greu, nu vă mint. Dar dorm noaptea. Pentru prima dată într-un an, dorm — pentru că știu. Iar când Ioana mă întreabă, din când în când, dacă tata a fost curajos, îi spun da. A fost. A mers singur la baltă să-i ceară fratelui lui adevărul în față. Ăsta a fost curaj.

Voi ce ați fi făcut cu poza aceea în mână — ați fi sunat pe loc la poliție, cum am făcut eu, sau v-ați fi dus mai întâi să vă confruntați cumnatul, față în față?