Am zâmbit când fiul meu mi-a spus, între patru ochi, că „ar fi mai simplu” să nu fiu la masa lui de Crăciun. M-am ridicat, le-am urat sărbători fericite și am plecat spre casă. Două zile mai târziu aveam 18 apeluri pierdute…

Am zâmbit când fiul meu mi-a spus, între patru ochi, în bucătăria lui, că „ar fi mai simplu” să nu fiu la masa lui de Crăciun.

Am zâmbit fiindcă altceva nu mai știam să fac. Dacă deschideam gura, mi-ar fi tremurat vocea, și nu voiam să-i dau lui Andrei satisfacția asta. Băiatului meu. Cel pe care îl învățasem să meargă pe bicicletă pe aleea din fața blocului, cel pentru care Lenuța cosea costume de serbare până noaptea târziu.

În casa lor mirosea a vanilie și a scorțișoară. Raluca pusese ceva la cuptor, iar bradul din colț era atât de încărcat cu globuri și beteală că abia i se mai vedeau crengile. Lucea tot. Stăteam pe canapeaua aia de piele, moale, maro, pe care încă mai simțeam sub degete cele 48 de rate. Practic o plătisem eu, ca pe tot restul.

— Tată, hai să vorbim o secundă, mi-a zis Andrei și m-a tras deoparte, lângă frigider.

Am crezut că vrea să mă întrebe ceva despre friptură. Chiar mă oferisem, cu o jumătate de oră înainte, să fac eu friptura de Crăciun, cea cu usturoi și cimbru de care nu se mai sătura nimeni. Îmi adusesem până și șorțul de-acasă, împăturit, în plasă.

— Vezi, veneau ai Ralucăi din Italia, a început el, uitându-se undeva pe lângă urechea mea. Au tradițiile lor, mâncarea lor. E prima dată când vin la noi de Crăciun. Ar fi mai simplu, mai puțină lume la masă, înțelegi? Facem noi ceva separat, zilele astea, doar noi doi.

N-a reușit să mă privească în ochi nici măcar o dată. Se uita la ușa frigiderului, la telefonul din mână, la firicelul de beteală căzut pe gresie.

Din camera cealaltă a apărut Raluca, cu vocea aia a ei, mereu un pic prea dulce:

— Nu vă supărați, nu-i așa? Ne vedem oricum de Anul Nou.

M-am ridicat. Am pus mâna pe spătarul canapelei, o secundă, ca să mă sprijin. Și, nu știu de ce, în clipa aia m-am gândit la nepoții pe care poate n-o să-i am niciodată, la un copil care poate n-o să-mi sară niciodată în brațe să-mi spună „bunicu’”. M-am gândit că Lenuța ar fi plâns.

Dar n-am plâns. Am zâmbit.

— Sigur. Sărbători fericite, dragii mei. Să vă fie de bine.

Mi-am luat plasa cu șorțul, mi-am pus paltonul și am ieșit. Andrei a zis ceva pe la spate, „te sun, tată”, dar am închis ușa încet. Fără s-o trântesc. Am coborât cele patru etaje pe jos, ca să nu stau cu nimeni în lift.

Afară ningea mărunt. M-am dus acasă, în apartamentul meu de două camere de la marginea orașului, cel în care geamurile vechi fluieră când bate vântul dinspre câmp. Am aprins aragazul, mi-am făcut o cafea din aia ieftină, de la punga cu reducere, și m-am așezat la masa din bucătărie.

Și am scos extrasele de cont.

Le țineam pe toate într-un plic, ca omul de modă veche ce sunt. 3.200 de lei. Atâta pleca din contul meu în fiecare lună, automat, spre banca lor, ca „ei să înceapă viața cum trebuie”. Am luat un pix și am socotit pe marginea unui ziar, deși știam cifra pe dinafară. 3.200 de lei ori 48 de luni. 153.600 de lei. Patru ani.

Patru ani în care nu-mi luasem un palton nou. În care amânasem pastilele de tensiune „până luna viitoare”. În care nu făcusem niciodată vacanța aia la mare pe care i-o promiteam Lenuței de-o viață — și pe care n-am mai apucat s-o fac, fiindcă ea s-a stins înainte să apuc eu să strâng.

Mi-au tremurat mâinile. Nu de supărare. De rușine. Rușine că patru ani întregi crezusem că, dacă plătesc, o să am și eu un loc la masa lor.

Am pus cana jos. Am luat telefonul și am sunat la bancă.

— Bună seara. Aș vrea să opresc un transfer automat.

A doua zi dimineață, la 9 fix, m-a sunat Raluca. Veselă, degajată, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Bună, tati! Ascultă, ai lor aterizează mâine la 14:20. Poți să fii la aeroport pe la 14:00, să-i iei? Au multe bagaje.

Tati. Șoferul. Girantul.

— O să văd, am spus.

A doua zi, la 14:20, când avionul lor ateriza, eu stăteam în cel mai vechi fotoliu al meu, ăla cu arcurile lăsate, în care mă așezam odată cu Lenuța să ne uităm la televizor. Îmi turnasem un pahar de vin bun, dintr-o sticlă pe care o țineam de ani de zile în dulap și pe care nu mă lăsase niciodată inima s-o desfac.

Am dus paharul la buze.

Și atunci a început telefonul să sune.

Vinul pe care nu mi-l permisesem niciodată

Prima dată a fost Raluca. Am văzut numele pe ecran, am lăsat telefonul să vibreze pe brațul fotoliului până a tăcut. După un minut, din nou. Apoi Andrei. Apoi un număr pe care nu-l știam, dar care începea cu cifrele băncii.

Am întors telefonul cu fața în jos și am mai luat o gură de vin. Era bun. Sec, cu gust de prună coaptă. L-am ținut pe limbă mai mult decât trebuia, așa cum ține omul ceva ce a așteptat prea mult.

Afară se întuneca devreme, cum se întunecă de Ajun. Pe geam se vedeau luminițele de la blocul de vizavi, un brad clipind într-un balcon. La mine, în cameră, ardea doar veioza. Nu pusesem brad. La ce bun un brad pentru un singur om?

Telefonul a mai sunat de câteva ori în seara aia. Nu am răspuns. Nu din răutate. Pur și simplu nu mai aveam ce să le spun în seara aceea. Le spusesem tot ce aveam de spus în bucătăria lor, cu un zâmbet pe față: „Să vă fie de bine.”

M-am culcat devreme și, pentru prima dată în patru ani, am dormit fără să mă trezesc la trei noaptea cu grija ratei.

A doua zi dimineață, pe ecran erau deja unsprezece apeluri pierdute. Un mesaj de la Andrei: „Tată, sună-mă urgent.” Altul, după o oră: „S-a întâmplat ceva cu contul? A picat o rată. Ne-a sunat banca.”

Va să zică. Le picase rata. Le venise notificarea, negru pe alb, că suma nu intrase și că se adună penalități. Îmi imaginam scena: doi tineri cu părinții proaspăt sosiți din Italia, cu masa plină de bunătăți, cu bradul lucios — și un mesaj de la bancă în mijlocul mesei de Crăciun. Bănuiesc că lui Andrei i-a înghețat friptura în gât.

N-am simțit bucurie. Să nu creadă nimeni că am dansat prin casă. Am simțit doar o liniște grea, ca după o ploaie lungă. Mi-am făcut cafeaua, de data asta din alta, mai bună, pe care mi-o cumpărasem chiar în dimineața aia de la magazinul din colț. Îmi mai luasem o felie de cozonac și o portocală. Un Crăciun mic, cât pentru un om. Dar al meu.

Au mai trecut apeluri. Le lăsam să sune. Îmi numărasem singur, pe ecran, cum se adunau. Când s-au făcut 18 apeluri pierdute în două zile, am înțeles ceva ce nu voiam să recunosc: în patru ani de zile, băiatul meu nu mă sunase niciodată de 18 ori pentru altceva. Nu de ziua mea, nu când am fost la spital cu tensiunea, nu în noaptea în care s-a stins Lenuța și am stat singur pe hol până dimineața. De 18 ori mă suna acum, când i se oprise robinetul.

Asta m-a durut. Nu că nu m-au vrut la masă. Că 3.200 de lei pe lună valorau, pentru ei, mai multe apeluri decât un tată.

La ușa mea, de Crăciun

În seara de Crăciun, pe la ora 7, a bătut cineva la ușă. Trei bătăi scurte, apoi încă una. Le știam pe toate ale lui de când era mic.

Am deschis. Andrei stătea pe preș, în geacă, cu fața trasă și cu nasul roșu de la frig. Ținea în mână o pungă cu ceva — mai târziu am văzut că era cozonac de la Raluca, unul cumpărat, încă în celofan.

— Pot să intru? a întrebat.

M-am dat la o parte. A intrat, s-a uitat prin cameră — la veioză, la fotoliul vechi, la paharul de vin de pe masă, la geamul care fluiera. Nu mai fusese la mine de luni de zile. Parcă abia atunci a văzut cum trăiam.

— De ce ai oprit transferul, tată? a zis, dar fără venin. Îi tremura un pic bărbia. Ne-a sunat banca, s-au speriat ai Ralucăi, a fost… a fost urât.

M-am așezat în fotoliu. I-am arătat scaunul de la masă.

— Stai jos, Andrei.

S-a așezat. Și-a frânt mâinile între genunchi, cum făcea când era copil și dăduse de belea.

— L-am oprit pentru că e transferul meu, din pensia mea, i-am spus liniștit. Patru ani l-am lăsat să curgă. 3.200 de lei pe lună. 153.600 de lei, băiete, dacă vrei să știi cifra. Nu ți-am cerut niciodată nici măcar „mulțumesc”. Nici nu voiam. Credeam că fac ce trebuie să facă un tată.

— Și îți vom da înapoi, a sărit el. Îți dăm, tată, doar spune-ne cât…

— Nu despre bani e vorba, l-am oprit. Nu m-am supărat că nu mă vreți la masă de dragul socrilor. Poate chiar era mai simplu, ai dreptate. M-am supărat de la ceva ce nici tu nu ți-ai dat seama că ai făcut.

S-a uitat la mine, pierdut.

— A doua zi după ce m-ați dat la o parte de la masă, Raluca m-a sunat. Nu să vadă dacă am ajuns bine acasă. Nu să-mi spună „îmi pare rău, tată”. M-a sunat să-mi zică la ce oră să fiu la aeroport, să-i iau pe ai ei cu bagaje. În aceeași zi în care nu era loc pentru mine la masă, era loc pentru mine ca șofer.

Andrei a lăsat capul în jos.

— În clipa aia am înțeles, am continuat. Că pentru voi nu eram tată. Eram folositor. Când eram folositor, existam. Când nu, „ar fi mai simplu” fără mine. Iar un om nu-și oprește robinetul de supărare, Andrei. Îl oprește când în sfârșit înțelege că se scurgea în gol.

A tăcut mult. Afară începuse iar să ningă. Se auzeau, de undeva, colindători — copii, după voci.

— Îți mai aduci aminte, a zis el în cele din urmă, cu vocea spartă, cum stăteam eu și cu mama în bucătărie de Crăciun și tu făceai friptura aia cu usturoi? Și cântai fals la radio, și mama râdea?

— Îmi aduc aminte, am spus. De-aia m-am oferit ieri. Voiam s-o mai fac o dată. Pentru voi.

Atunci a plâns. Un bărbat în toată firea, cu fața în palme, la masa mea din bucătărie, sub veioza aia chioară. Plângea cum n-a plâns nici la înmormântarea mă-sii, unde a stat împietrit. M-am ridicat și l-am luat de umeri. Miroseam a om bătrân și a vin, el a frig și a parfum scump. Dar era tot băiatul meu.

— Iartă-mă, tată, a zis. Nu mi-am dat seama. M-am obișnuit să-ți iau. Am uitat să-ți și dau.

Nu i-am ținut predici. Nu i-am spus „vezi ce-ai făcut”. Doar l-am ținut de umăr până i-a trecut.

Târziu, l-am condus la ușă. Înainte să plece, a zis:

— Vii mâine la noi? A rămas friptura pe care n-a mâncat-o nimeni. Poate o faci tu. Ca lumea.

— Cu ai Ralucăi acolo? am întrebat.

— Cu ai Ralucăi. Le-am spus deja. Le-am spus cine ești și ce-ai plătit patru ani. Raluca… o să-ți ceară și ea iertare. Nu de frica banilor. Chiar i-a fost rușine.

Transferul nu l-am mai pornit la loc. Am hotărât altfel: dacă o să am cu ce, o să-i ajut ca un tată, când vor avea nevoie și când vor cere frumos, nu ca un robinet care curge orbește în fiecare lună. Diferența e mică în bani. E uriașă în respect.

A doua zi m-am dus. Cu șorțul în plasă. Am făcut friptura cu usturoi și cimbru, cea a Lenuței, și am pus fix atâta usturoi cât punea ea. Socrii Ralucăi n-au înțeles o vorbă din ce spuneam, dar au mâncat două porții și mi-au strâns mâna. Raluca mi-a pus dinainte cea mai bună bucată și mi-a zis, încet, „iertați-mă, tată”. Iar Andrei, la un moment dat, a ridicat paharul și a spus, în fața tuturor, ceva ce nu-mi spusese de ani de zile: „Pentru tata. Fără el, n-am fi avut nimic din toate astea.”

Am stat la masa lor până seara târziu. Pe scaunul meu. La locul meu.

Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu opream transferul în seara aia. Dacă mă duceam a doua zi cuminte la aeroport, cu zâmbetul pe față, ca șofer. Cred că aș fi rămas șoferul lor pentru totdeauna, și nimeni n-ar fi observat vreodată.

Am greșit că am oprit robinetul de Crăciun, tocmai de sărbători, când s-au făcut de râs în fața socrilor? Sau era singurul mod în care băiatul meu putea, în sfârșit, să mă vadă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?