Colegii îmi strigau „Caprarul” și își astupau nasul când intram în clasă, dar tocmai caprele de care se rușinau ei m-au făcut primul din sat care a ajuns la facultate…

Când intram pe ușa clasei, doi-trei băieți din primele bănci își duceau mâna la nas și se trăgeau într-o parte, de parcă intra o vită în sală, nu un copil de 9 ani.

„Vine Caprarul!” șuiera cineva din spate, și tot rândul râdea.

Eu îmi căutam locul din ultima bancă, lângă geam, și mă făceam mic, cu ghiozdanul strâns la piept, ca și cum aș fi putut să dispar dacă nu mă mișcam. Dar mirosul rămânea. Îl simțeam și eu. Miros de staul, de lapte, de fân și de capră, intrat în piele și în haine, care nu ieșea oricât ai fi frecat.

Mama îmi spăla cămașa de două ori, seara. Odată, și încă o dată. O punea pe gard să se usuce în vântul de sub munte, o călca cu fierul încins pe plită. Și tot degeaba. A doua zi, la a doua oră, băieții iar își astupau nasul.

Aveam 9 ani când l-am pierdut pe tata. După el au rămas o casă cu două odăi, mama și 3 capre — Nafta, Murga și una pe care n-o botezasem, era prea mică. Din laptele lor plăteam curentul. Din laptele lor îmi cumpăram câte un caiet și câte un creion, când se termina.

Așa că, după ore, nu mă jucam cu nimeni. Fugeam acasă, îmi schimbam uniforma cu hainele de deal și le duceam pe capre la păscut până se însera.

Nimeni din clasă nu știa ce însemna asta. Pentru ei eram doar puturosul din ultima bancă.

Pe deal, însă, eram alt om.

Potecile le știam pe de rost, le băteam desculț ca să nu-mi rup singurii pantofi. Dimineața roua era rece pe glezne și iarba îmi lăsa dungi verzi pe pulpe. Mergeam cu cartea într-o mână și cu băţul în cealaltă. Caprele pășteau liniștite, iar eu mă așezam pe un bolovan cald și citeam cu cartea pe genunchi, ridicând ochii din când în când să le număr.

Acolo nu râdea nimeni de mine. Acolo eram acasă mai mult decât între pereții clasei.

Le cunoșteam pe fiecare cum îți cunoști frații. Știam când Murga era bolnavă doar punându-i mâna pe bot — se încălzea altfel, respira altfel. Știam când Nafta era gata să fete după cum se muta dintr-un picior în altul și mă căuta din ochi.

De la 11 ani ajutam singur la fătat. Cu mâinile mele am scos iezi din pântecul cald și aburind în nopțile de martie, cu felinarul pus pe o găleată întoarsă și cu mama ținându-mi lumina. Îi frecam cu paie până începeau să tremure și să caute țâța. Prima dată am plâns de bucurie când unul a respirat în palmele mele.

Băieții de la școală, care își astupau nasul când treceam, nu văzuseră în viața lor așa ceva.

La 12 ani citeam despre animale tot ce prindeam. O carte veche de zootehnie, ruptă, luată de la un unchi. Un atlas cu poze. Le știam pe dinafară. Când doamna învățătoare punea o întrebare de științe și tăcea toată clasa, ridicam mâna din ultima bancă.

Ea nu râsese niciodată de mine. Niciodată. Se uita la mine altfel decât ceilalți — lung, atent, ca și cum vedea ceva ce restul nu vedeau.

Într-o zi de toamnă m-a chemat după ore. Am crezut că am greșit ceva și mi-a bătut inima tare.

— Vreau să te înscriu la olimpiada de biologie, mi-a spus. Cea județeană.

Am rămas cu privirea în podea.

— Doamna… eu miros a capră, am zis încet. O să râdă de mine acolo.

Ea s-a lăsat pe vine, să fim la aceeași înălțime, și m-a prins de umeri.

— Tu știi despre animalele alea mai multe decât profesorii care te vor examina. Auzi? Mai multe.

În seara aia i-am spus mamei. A pus mâna pe gură și s-a așezat pe scaun, fără vorbă. Apoi a scos de sub o icoană banii strânși pentru pantofii de iarnă și mi-a cumpărat prima carte nouă din viața mea. Mirosea a tipar, nu a staul. Am dormit cu ea sub pernă.

Am învățat 3 luni. Seara, la lampă, după ce terminam cu caprele. Uneori adormeam cu fața pe carte, iar mama mă acoperea și stingea lumina.

Ziua olimpiadei a venit rece, cu brumă. Am pus cămașa spălată de trei ori și pantofii lustruiți cu untură.

Când am intrat în sala aia mare, cu copii de la oraș îmbrăcați frumos, mi-am simțit din nou mirosul pe mine și am vrut să fug.

Băiatul din ultima bancă și o foaie cu 10 întrebări

M-am așezat în banca ce-mi fusese arătată, cu mâinile transpirate. Băiatul de lângă mine avea un stilou lucios și un ceas la mână. S-a uitat scurt la pantofii mei unși cu untură, apoi și-a tras scaunul câțiva centimetri mai încolo. Gestul acela îl cunoșteam bine. Îl văzusem de sute de ori.

Dar apoi ne-au împărțit foile. Și când am citit întrebările, ceva s-a schimbat în mine.

Nu erau întrebări de carte pe care nu le înțelegeam. Erau despre viață. Despre cum se hrănește un pui, cum respiră, ce se întâmplă când o femelă fată, cum recunoști o boală după semne. Lucruri pe care eu nu le învățasem din manuale. Le trăisem cu mâinile mele, în staul, la felinar.

Am scris fără să mă opresc. Scriam și îmi tremura mâna, nu de frică, ci de la ceva cald care mă apucase de piept. La o întrebare despre fătarea grea am scris exact ce făcusem eu în noaptea în care Nafta nu putea să scoată iedul și l-am întors cu mâna, așa cum mă învățase un cioban bătrân. Am scris ce simțeam pe pipăite, ce miros avea, cum se liniștise capra când i-am vorbit.

Când am predat foaia, o doamnă cu ochelari care supraveghea a citit primele rânduri și s-a oprit. S-a uitat la mine peste ochelari, lung, și n-a mai zis nimic.

Am ieșit din sală convins că râdeau de mine pe la spate. M-am dus acasă cu autobuzul, cu fruntea lipită de geam, și în seara aia nici caprele nu m-au înveselit.

Peste două săptămâni, doamna învățătoare a intrat în clasă cu o hârtie în mână și cu obrajii aprinși. A cerut liniște. Apoi mi-a spus numele, pe mine, cel din ultima bancă.

— Locul întâi pe județ, a zis, și vocea i s-a frânt la mijloc.

În clasă s-a lăsat o tăcere cum nu mai fusese niciodată. Băieții care își astupau nasul s-au întors și s-au uitat la mine, ca și cum mă vedeau prima dată. Nimeni n-a mai râs. Nimeni n-a mai zis „Caprarul”.

Doamna a venit la banca mea, printre rânduri, și mi-a întins mâna. Iar când i-am dat-o pe a mea — mâna aia care mirosea a staul, cu unghiile pe care nu izbuteam niciodată să le curăț de tot — a strâns-o cu amândouă și a început să plângă. În fața tuturor. Lacrimile îi curgeau și nu și le ștergea.

— Să nu-ți fie niciodată rușine cu mâinile astea, mi-a spus. Auzi? Niciodată.

Am plâns și eu. Pentru prima dată în clasa aia am plâns nu de rușine, ci de altceva, ceva ce nu știam să numesc atunci.

Drumul de la staul la halat

De a doua zi, ceva s-a schimbat, dar nu așa cum se schimbă lucrurile în povești. Băieții au încetat să mă mai batjocorească, dar prieteni tot nu prea aveam. Sărăcia nu a plecat pentru că luasem eu o olimpiadă. Mama tot laptele îl vindea, eu tot pe deal urcam. Diferența era că acum știam ceva ce nu-mi mai putea lua nimeni: că nu eram prost și nu eram de aruncat.

Am dat la liceu, la oraș. Stăteam în gazdă la o mătușă și veneam acasă în fiecare vineri, cu autobuzul, ca să-mi văd caprele și mama. În vacanțe urcam iar pe deal, cu cartea pe genunchi, doar că acum cărțile erau de anatomie și de fiziologie animală.

Mama a îmbătrânit văzând cu ochii. A ținut caprele cât a putut, ca să am eu din ce trăi la oraș. Îmi punea în traistă brânză, ouă și câte o bancnotă îndoită de multe ori, strânsă cu greu. „Ca să-ți iei ceva cald”, zicea, deși știam că ea mânca mămăligă cu ceapă săptămâni întregi ca să pună banul deoparte.

Am intrat la facultatea de medicină veterinară. Când am primit hârtia de admis, mama a plâns la fel ca doamna învățătoare, cu mâna la gură, așezată pe scaun. Eram primul din sat care ajungea la facultate. Primul. Cei care-și astupaseră nasul rămăseseră mai toți în sat sau plecaseră la muncă prin străinătate.

Anii de facultate au fost grei, dar mie nu mi-a fost greu. Colegii se plângeau de practica din staule, de miros, de noroi, de nopțile nedormite la fătări. Pentru mine erau ca acasă. Când profesorul întreba cine vrea să bage mâna la o vacă în chinuri, eu ridicam primul mâna. Ceilalți se strâmbau. Eu zâmbeam.

Am terminat facultatea la 24 de ani. Aș fi putut să rămân la oraș, la o clinică frumoasă, cu câini de rasă și pisici cu papion. M-au chemat. Dar într-o seară, urcat pe dealul de acasă, cu o capră bătrână de-a unui vecin fătând lângă mine, am înțeles unde trebuie să fiu.

M-am întors. M-am făcut veterinar de zonă, din sat în sat, pe drumurile alea de sub munte pe care le băteam desculț când eram mic.

Astăzi

Astăzi am 41 de ani. Telefonul îmi sună și noaptea, și în zori. „Domnu’ doctor, vaca nu se ridică.” „Domnu’ doctor, iapa fată și nu iese.” „Domnu’ doctor, veniți repede, se prăpădește oaia.” Vin. Întotdeauna vin. Urc pe potecile alea cu geanta de medic în locul cărții de școală, și mâinile mele, care miroseau a staul, intră acum în chinuri și scot pui vii la lumină, așa cum am făcut prima dată la 11 ani, la felinar.

Oamenii care în copilărie își fereau copiii de „Caprarul” mă cheamă azi în casă, îmi pun scaun la masă și îmi torn un pahar. Unii dintre cei care își astupau nasul mă opresc pe uliță și-mi întind mâna. Eu le-o strâng. Nu port ranchiună. Mi-am dat seama demult că ei erau doar niște copii care nu văzuseră niciodată roua pe deal la răsărit.

Doamna învățătoare trăiește încă, într-o casă la marginea satului. Trec pe la ea de câte ori pot, îi duc brânză de la caprele pe care iar le țin, câteva, de sufletul lor. Are mâinile pline de pete și tremură, dar de fiecare dată mi le prinde pe ale mele exact ca atunci, în clasă, și de fiecare dată ochii i se umezesc.

— Ți-am spus eu, zice. Mâinile astea.

Pe mama am pierdut-o acum câțiva ani. Am înmormântat-o cu icoana aceea sub care ținuse banii de pantofi ca să-mi cumpere mie prima carte. La căpătâiul ei am pus cartea aia veche, ruptă, de zootehnie. I se cuvenea.

Uneori, primăvara, când termin cu bolnavii, urc singur pe dealul de deasupra satului. Îmi las geanta în iarbă, mă așez pe același bolovan și pun palmele pe pământul cald. Miroase a fân, a lapte, a capră. Și, pentru o clipă, nu mai sunt medicul căutat de tot satul. Sunt iar băiatul de 9 ani care mirosea a staul, cu cartea pe genunchi și cu băţul în mână, care visa printre capre și nu știa că tocmai animalele de care se rușinau ceilalți aveau să-l scoată la lumină.

Și mă întreb, privind în vale la școala unde m-au poreclit: câți copii sunt și azi batjocoriți pentru sărăcia lor, câți stau în ultima bancă mirosind a muncă și a nevoie, fără ca nimeni să vadă ce comoară poartă în suflet și în mâini?