De ce a plâns Iisus de două ori în Evanghelii

Puține cuvinte din Scriptură ne ating sufletul atât de adânc precum cele despre lacrimile Mântuitorului. Întrebarea „de ce a plâns Iisus de două ori în Evanghelii” ne deschide o fereastră spre inima lui Hristos, Care a luat firea noastră omenească pe deplin, cu durere și cu dragoste.

Răspunsul este simplu și plin de mângâiere. Domnul a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr și deasupra cetății Ierusalimului. Două lacrimi, două feluri de iubire, una pentru un om drag, cealaltă pentru un întreg popor rătăcit.

Cele două momente în care Iisus a vărsat lacrimi

Sfânta Scriptură mărturisește limpede aceste clipe, dar o face cu puține cuvinte. Iisus a plâns la mormântul lui Lazăr, după cum scrie în Evanghelia după Ioan, și deasupra Ierusalimului, după cum ne spune Evanghelia după Luca.

Aceste lacrimi nu sunt semn de slăbiciune. Dimpotrivă, ele arată că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, nu o simplă închipuire, cum greșit credeau unii eretici din vechime. Plânsul Lui sfințește durerea noastră și ne descoperă un Dumnezeu apropiat, Care nu rămâne nepăsător la suferința omului.

Prima oară, lacrimile lui Iisus la mormântul lui Lazăr

La mormântul lui Lazăr, mort de patru zile, Domnul a plâns din iubire pentru prietenul Său și din milă pentru durerea surorilor, Marta și Maria. Evanghelia după Ioan rostește cel mai scurt verset din întreaga Biblie, „Și a lăcrimat Iisus” (Ioan 11, 35).

A fost un plâns liniștit, în tăcere, izvorât din inimă. Cei din jur au zis văzându-L, „Iată cât de mult îl iubea”. Aici se vede deopotrivă firea dumnezeiască și cea omenească a Mântuitorului, fiindcă îndată după lacrimi îl cheamă pe Lazăr afară din mormânt și îl învie.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă un lucru tulburător. Iisus a plâns deși știa că peste câteva clipe îl va învia. Lacrimile Lui nu veneau din neputință, ci din dragoste curată. Hristos plânge mai întâi alături de cei îndurerați, abia apoi îi mângâie.

A doua oară, de ce a plâns Iisus pentru Ierusalim

Al doilea plâns are altă greutate. Apropiindu-Se de cetate, „văzând Ierusalimul, a plâns pentru el” (Luca 19, 41). De data aceasta nu varsă lacrimi pentru un singur om, ci tânguiește cu glas tare soarta unui întreg popor care nu a cunoscut ceasul cercetării lui Dumnezeu.

Cuvintele Domnului în acel moment sunt pline de dor și de durere pentru sufletele pierdute. El vede mai dinainte nenorocirile ce aveau să vină peste cetatea care nu L-a primit. Sunt lacrimile Păstorului bun, Care nu vrea pierderea nimănui.

Ce ne învață lacrimile Domnului Iisus Hristos

Plânsul Mântuitorului ne învață că lacrimile pot fi semn de iubire și de compătimire, nu de slăbiciune. Există însă o deosebire între lacrimile pentru cei dragi și cele vărsate pentru mântuirea celor rătăciți.

Sfinții Părinți, între care Sfântul Ioan Scărarul, vorbesc despre „darul lacrimilor”, plânsul după Dumnezeu care curățește inima de păcat. Putem aduce și noi lui Dumnezeu lacrimile noastre, ca pe o rugăciune fără cuvinte.

Pune în faptă această pildă în câteva feluri simple:

• Stai aproape de cei îndurerați, nu cu vorbe multe, ci cu inimă caldă și prezență tăcută.
• Roagă-te cu durere pentru cei care s-au depărtat de credință.
• Nu-ți fie rușine de lacrimile vărsate în rugăciune sau la pierderea unei persoane dragi.

Reține esențialul despre lacrimile Mântuitorului

Iată pe scurt adevărurile pe care le putem păstra în inimă:

• Iisus a plâns de două ori în Evanghelii, la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 35) și deasupra Ierusalimului (Luca 19, 41).
• Primele lacrimi au fost din iubire pentru un prieten, celelalte din milă pentru un popor.
• Plânsul Lui arată un Dumnezeu apropiat, Care suferă împreună cu noi.
• Urmează pilda Lui prin milă față de aproapele și rugăciune pentru cei rătăciți.

Așadar, întrebarea de ce a plâns Iisus de două ori în Evanghelii ne duce spre miezul credinței, spre un Mântuitor Care iubește până la lacrimi. El nu privește de departe la durerea noastră, ci coboară în mijlocul ei.

Fie ca aceste două lacrimi ale Domnului să ne înmoaie și nouă inima. Când plângem pentru cei dragi sau ne rugăm cu umilință pentru cei rătăciți, mergem pe urmele pașilor Lui.