Mai ții minte gustul acela dulce care îți rămânea pe degete toată vara? Dudul (agudul) din curte era bucuria copiilor: dulce, copt, plin de must, iar nimeni nu pleca de sub el cu mâinile curate. Era pomul care aduna toți copiii uliței la umbră, cu gurile vinete și hainele pătate.
Bunicii noștri știau ce comoară aveau în fundul grădinii. Un singur dud hrănea o vară întreagă de pofte și nu cerea nimic în schimb.
Dudul, copacul copilăriei de la țară
Dudul, numit în multe sate „agud”, este pomul cu fructe moi și dulci care făcea fericirea celor mici. Crește mare, ține umbră deasă și rodește din belșug an de an, fără să-i porți de grijă.
De ce era nelipsit din curtea bunicilor? Pentru că dădea de mâncare pe gratis, ținea răcoare la amiază și creștea singur, fără stropit și fără tăiat. Pe vremea aceea, prin anii ’50-’70, statul a îndemnat oamenii să planteze duzi pe marginea drumurilor și prin curți, mai ales în Banat și Oltenia, pentru creșterea viermilor de mătase.
Cum arată și ce gust au dudele coapte
Dudele coapte sunt mici, alungite, dulci ca mierea și pline de zeamă, gata să se desfacă la cea mai mică atingere. Se culeg de la sfârșitul lui iunie până spre august, când cad singure pe pământ.
La noi se știu două soiuri. Agudul alb, dulce și moale ca mierea, și cel negru, mai aromat și mai închis la culoare. Cel negru lasă și pete mai puternice, fiindcă are pigmenții aceia roșu-violet care se găsesc și în afine.
Culesul se făcea simplu. Se întindea un cearșaf vechi sub copac, apoi cineva urca și scutura crengile, iar dudele cădeau ca o ploaie dulce.
La ce era bun dudul în gospodărie
Pe lângă fructe, dudul dădea umbră răcoroasă, iar frunzele lui hrăneau viermii de mătase, o îndeletnicire veche în multe sate românești. Sub coroana lui deasă se odihneau oamenii și animalele la amiază, ferite de arșiță.
Nimic nu se pierdea. Lemnul de agud, galben și tare, se folosea la cozi de unelte, la doage de butoaie și chiar la instrumente muzicale.
Leacuri și obiceiuri din bătrâni legate de agud
Se spune din bătrâni că dudele negre coapte erau bune pentru „curățarea sângelui” și că-i întăreau pe copii peste vară. Erau date celor mici tocmai pentru fierul din ele (formulare populară, nu sfat medical).
Din dude se făceau dulceață, magiun și sirop pentru zilele reci. În Banat și Oltenia se scotea și un rachiu aromat, țuica de agude. Pentru un sirop simplu pui la 1 kg de dude negre 700 g zahăr și zeama de la o lămâie, lași 12 ore, apoi fierbi 15-20 de minute la foc mic.
Bătrânii satului mai ziceau că nu e bine să tai dudul din curte fără rost, fiindcă aduce noroc și belșug la casa omului.
De ce merită să mai plantăm un dud
Merită un agud în grădină pentru că rodește mult, nu cere îngrijire și dă umbră în câțiva ani. Se prinde ușor și rabdă bine seceta și gerul.
Plantează-l toamnă sau primăvara devreme, într-un loc însorit și larg, în fundul grădinii. Așa eviti petele pe alee și viespile atrase de fructele căzute.
Ce să nu uiți despre dudul din curte
Iată, pe scurt, lucrurile importante de reținut despre dudul din curte:
- Agudul rodește din iunie până în august, fructe dulci și moi.
- Frunzele hrăneau viermii de mătase, iar umbra răcorea curtea.
- Din dude se fac dulceață, sirop și rachiu aromat.
- Se plantează toamnă sau primăvara, în loc însorit și larg.
Dudul (agudul) din curte era bucuria copiilor: dulce, copt, plin de must, și rămâne unul dintre acei pomi care leagă generațiile. Un singur copac aducea răcoare, dulceață și amintiri pentru o viață întreagă.
Voi aveați dud în curte când erați mici? Cum culegeați dudele, cu cearșaful întins sau direct din pom, cu gurile deja vinete? Spuneți-ne în comentarii.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.