Îți imaginezi un banchet la curtea unui rege, cu platouri pline de friptură și sosuri groase, dar fără nicio furculiță pe masă? Nu e o glumă. Mâncatul cu mâinile a fost norma în multe culturi europene până relativ târziu, iar furculița pe care o ții azi în mână este, de fapt, o invenție surprinzător de nouă pe continent.
Povestea asta spune mult despre cum se schimbă, în doar câteva secole, lucrurile pe care le credem dintotdeauna. Hai să vedem cum stăteau lucrurile la masă pe vremea bunicilor bunicilor noștri.
De ce mâncatul cu mâinile a fost normal în Europa atâta vreme
Furculița s-a răspândit lent abia prin secolele XVI-XVIII, dinspre Italia spre restul continentului. Până atunci, toți foloseau degetele, pâinea și un cuțit, indiferent de rang.
Important e că nu vorbim de haos la masă. Conta eticheta degetelor, nu absența ei. Existau reguli precise despre cum atingi mâncarea și cum te porți între meseni.
Bogat sau sărac, fiecare mânca la fel, cu mâna. Diferea doar calitatea bucatelor din farfurie, nu felul în care ajungeau la gură.
Cum arăta de fapt o masă fără furculiță
O masă medievală se sprijinea pe trei „unelte”: degetele, un cuțit personal și felii groase de pâine numite tranchete, folosite drept farfurii care absorbeau sosul.
Pâinea ținea loc de tacâm și de talger în același timp. La final, feliile îmbibate erau date săracilor sau câinilor.
Mâncarea venea adesea tăiată dinainte în bucăți mici, potrivite pentru degete. Iar mâinile se spălau des, chiar și între feluri, cu apă parfumată adusă la masă în boluri.
Reguli de bună purtare pentru cei care mâncau cu degetele
Buna-cuviință cerea să folosești doar primele trei degete de la mâna dreaptă, niciodată tot pumnul. Apucarea cu toată palma era considerată grosolană.
Mâna stângă era ținută deoparte, socotită „necurată”. Nu îți lingeai degetele zgomotos și nu le ștergeai de haine.
Nu sunt vorbe în vânt. Erasmus din Rotterdam scria, în secolul XVI, manuale de bune maniere care explicau exact aceste gesturi pentru tinerii educați.
De ce a întârziat atât de mult furculița în Europa
Furculița cu mai mulți dinți ajunsese la Veneția încă din secolul al XI-lea, adusă din Bizanț. A fost însă privită cu suspiciune sute de ani.
O prințesă bizantină măritată cu un doge a fost criticată dur de clerici fiindcă mânca cu furculița. Bisericii nu îi plăcea ideea de a nu atinge cu mâna darurile lui Dumnezeu, iar coarnele obiectului păreau de-a dreptul diabolice.
În Anglia mulți bărbați o ocoleau, considerând-o efeminată. Abia prin secolul al XVIII-lea furculița a devenit obișnuită și pe mesele oamenilor de rând.
Ce ne spune asta despre viața de altădată
Obiceiurile pe care le credem „dintotdeauna” sunt, de fapt, foarte noi. Bunele maniere s-au schimbat radical în doar câteva generații.
La noi, mămăliga se tăia cu ață și se rupea cu mâna, nu cu furculița, un obicei păstrat și azi în multe gospodării. Istoricul Norbert Elias arăta, în studiul său despre evoluția manierelor, că masa e o oglindă a întregii societăți.
Ce să reții despre povestea furculiței
Pe scurt, iată ideile esențiale despre mâncatul cu mâinile și apariția târzie a furculiței:
- Până în secolele XVI-XVIII, europenii mâncau cu mâinile, indiferent de rang
- Pâinea și cuțitul personal țineau loc de tacâmuri
- Reguli stricte: trei degete, mâna dreaptă, fără linsul degetelor
- Furculița, respinsă la început, a triumfat abia târziu
Data viitoare când iei furculița în mână, gândește-te că strămoșii tăi s-au descurcat fără ea secole întregi. Și nu pentru că nu știau cum se cuvine la masă, ci pentru că aveau alte reguli, la fel de stricte.
Faptul că mâncatul cu mâinile a fost norma în multe culturi europene până relativ târziu ne arată un lucru simplu. Ce ni se pare azi firesc a fost cândva ciudat, iar ce credem civilizat s-ar putea schimba din nou.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.