«Ia banii ăștia și ai grijă DOAR de tatăl meu, lasă-i pe ceilalți» — mi-a șoptit femeia și mi-a strecurat o pungă scumpă de cafea cu un plic dedesubt. I-am dat-o înapoi și i-am spus ceva care i-a înroșit obrajii în tot salonul de terapie intensivă…

— Ia banii ăștia și ai grijă DOAR de tatăl meu, lasă-i pe ceilalți.

Femeia mi-a strecurat în palmă o pungă de cafea grea, cu sigiliu auriu, și sub ea am simțit colțul tare al unui plic. Mi-a închis degetele peste ele, apăsat, ca la baterea unei înțelegeri.

Eram în capătul salonului, lângă chiuvetă, cu mănușile abia scoase. Mirosea a dezinfectant și a plastic cald de la aparate. În spatele femeii pâlpâiau monitoarele, fiecare cu ritmul lui, ca niște inimi de tinichea.

Am desfăcut încet degetele și m-am uitat la ce-mi pusese în mână. Punga aia de cafea costa cât jumătate din salariul meu pe o lună. Plicul era gros.

Sunt infirmieră de 20 de ani. Am 44 și mâinile mele nu mai arată ca ale unei femei de 44 — sunt roșii, crăpate la încheieturi de la atâta spălat și dezinfectant. Cu mâinile astea întorc oameni în pat, îi spăl, le umezesc buzele, le țin capul când vomită.

— Doamnă, i-am spus, și i-am pus punga și plicul înapoi în mâini, aici nu merge așa.

S-a uitat la mine mirată, de parcă spusesem o prostie.

— E puțin? a întrebat. Mai pun. Numai să știu că la tata ești tu lângă. Ăștilalți… — și a fluturat din mână spre celelalte paturi — ăștilalți oricum…

N-a terminat. Dar am înțeles. „Ăștilalți oricum mor.”

În patul de lângă tatăl ei, la 3, era moș Ilie. 80 de ani. De 4 zile la noi și niciun om nu-i trecuse pragul. Niciun copil, nicio noră, nicio vecină cu o sticlă de apă. Fiul era plecat de ani buni prin străinătate și suna, când suna, la asistenta-șefă, o dată. Moș Ilie zăcea acolo cu ochii pe jumătate deschiși și, când mă apropiam, îmi strângea degetul cu puterea aia mică, disperată, a oamenilor care se agață de orice căldură.

Pe el îl întorceam la fiecare 2 ore, ca pe oricare. Îi vorbeam. Îi spuneam ce vreme e afară, că a dat un pic de soare, că mai e puțin până la primăvară. Nu mă plătea nimeni pentru vorbele alea. Nu-i aducea nimeni infirmierei un plic pentru moș Ilie.

Camelia — așa o chema pe femeia cu punga — stătea între cele două paturi, cu geanta pe umăr și cu parfumul ei care se bătea cap în cap cu mirosul de salon.

— Ai înțeles greșit, i-am spus, mai blând de data asta. Nu e vorba că e puțin. E vorba că nu se poate.

— Cum să nu se poată? La orice se poate.

M-am uitat la tatăl ei. Om bătrân, 78 de ani, adormit sub aparate, cu mâna aia bătrână peste cearșaf. Și m-am uitat la moș Ilie, la 3, la fel de bătrân, la fel de aproape de capăt, doar că fără nimeni.

— Doamnă Camelia, i-am zis. Vedeți camera asta? Aici, între pereții ăștia, toți sunt la fel de aproape de moarte. Și toți primesc de la mine exact aceeași grijă. Și tatăl dumneavoastră, și omul de colo, care n-are pe nimeni. Nu se cumpără mai mult de-atât. Nu am eu mai mult de-atât de vândut.

I s-au înroșit obrajii. Nu de rușine, atunci — de furie. Femeile ca ea nu sunt obișnuite să audă „nu”.

— Deci nu vrei banii.

— Nu vreau banii. O să am grijă de tatăl dumneavoastră cât pot eu de bine. Și de el — și am arătat spre moș Ilie — tot la fel. Fără plic.

A strâns punga la piept, jignită, și a ieșit pe hol cu tocurile bătând tare în gresie. Am crezut că am pierdut-o. Că o să se ducă la șefa, că o să facă reclamație, că o să spună că infirmiera de la 4 e obraznică.

Femeia venea la ora de vizită și se uita la ceas

N-a făcut reclamație. A doua zi a venit iar, la ora de vizită, îmbrăcată la fel de scump, cu un fular care aluneca mereu de pe umăr. S-a așezat pe scaunul de lângă tatăl ei și a stat cele 20 de minute cât aveam voie s-o lăsăm înăuntru, ținându-l de mână și uitându-se din când în când la ceas.

Nu știa ce să facă acolo. Se vedea. Îi era frică de aparate, îi era frică de firele alea, îi era frică să-l atingă pe frunte ca nu cumva să strice ceva. Îi vorbea încet, forțat, cum vorbești cu un om de care te-ai înstrăinat de mult și pe care acum nu știi cum să-l apuci.

La un moment dat m-a chemat cu mâna.

— Doamnă… nu mai știu cum vă cheamă.

— Daniela.

— Doamnă Daniela. Tata… mă aude? Ce a spus doctorul, eu n-am înțeles bine.

M-am apropiat, i-am potrivit tatălui ei perna sub ceafă, i-am șters un firicel de salivă din colțul gurii cu un tampon umed.

— Nu știm sigur cât aude. Dar eu tot le vorbesc. Și dumneavoastră vorbiți-i. Spuneți-i lucruri de-ale voastre, de-acasă. Aia contează mai mult decât ce spun eu.

A dat din cap și a tăcut. Am simțit că voia să întrebe altceva, dar nu îndrăznea.

În ziua aia, în timp ce ea stătea pe scaun, moș Ilie a început să geamă. Se agita, se dădea într-o parte, își trăgea firul de la degetul cu pulsoximetru. M-am dus la el, l-am liniștit, l-am întors pe partea cealaltă, i-am aranjat cearșaful. Buzele îi erau uscate, crăpate. Am luat tamponul umed și i le-am umezit, una câte una, și i-am vorbit.

— Ușurel, moș Ilie. Sunt aici. Uite, te-am întors, acum e mai bine. Ți-e sete? Na, uite. Ești bine, ești bine.

L-am ținut de mână până s-a liniștit. Mi-a strâns degetul, apoi mușchii i s-au moleșit și a adormit iar.

Când m-am ridicat, am prins privirea Cameliei. Se uita la mine ciudat. Nu mai zicea nimic.

A treia zi

A treia zi de la povestea cu plicul, moș Ilie s-a înrăutățit. Doctorii au schimbat medicația, i-au mai pus o linie. Era limpede pentru oricine lucrase acolo că omul se apropia de capăt. Iar la capăt oamenii ăștia, care au trăit o viață și au crescut copii și au dus greutăți, ajung uneori atât de singuri încât nu-i mai ține nimeni de mână în ultima zi. Pe mine asta m-a durut de fiecare dată în 20 de ani și nu m-am obișnuit niciodată.

Era spre seară, aproape de sfârșitul turei mele. Camelia întârziase la vizită, venise cam la ora când de obicei o dădeam pe ușă afară, dar în seara aia salonul era liniștit și am lăsat-o încă puțin. Stătea lângă tatăl ei.

Moș Ilie respira greu. Se chinuia. M-am dus la el, i-am ridicat un pic patul să-i fie mai ușor, i-am șters fruntea de sudoare. Buzele iar uscate. Am luat tamponul, i le-am umezit. Și, cum fac mereu, am început să-i vorbesc, deși știam că poate nu mă mai aude:

— Sunt aici, moș Ilie. N-ai grijă, nu ești singur. Uite, ți-am răcorit fruntea. Respiră ușor. Ești un om bun și te-a iubit cineva, chiar dacă nu-i azi lângă tine. Eu sunt aici.

I-am netezit părul alb, rar, pe frunte. L-am ținut de mână.

Atunci am auzit un sunet în spatele meu. Un sughiț înfundat.

M-am întors. Camelia se ridicase de pe scaun și stătea în ușa salonului, cu fularul căzut pe jos, la picioare, și cu mâna la gură. Plângea. Nu frumos, nu discret. Plângea urât, cu umerii scuturați, cum plâng oamenii când li se rupe pe dinăuntru ceva ce credeau că e tare.

— De ce faci asta? a șoptit printre lacrimi. Pe el… pe el nu-l plătește nimeni. De ce faci la fel?

Am lăsat mâna lui moș Ilie ușor pe cearșaf și m-am dus spre ea.

— Pentru că nu-i despre plată, doamnă Camelia, i-am spus încet. Niciodată n-a fost.

S-a rezemat de tocul ușii, de parcă nu se mai ținea pe picioare. A ridicat un pic bărbia spre patul tatălui ei.

— Eu am crezut că… dacă dau bani, o să fie sigur cineva lângă tata. Că altfel n-o să fie nimeni. Pentru că eu… — și aici i s-a frânt vocea de tot — eu n-am fost. Ani de zile n-am fost, doamnă. L-am lăsat singur la țară cu „vin weekendul viitor”, „vin de sărbători”, și tot n-am venit. Și acum, când mi-e frică să nu-l pierd, singurul lucru pe care m-am priceput să-l fac a fost să scot bani. Ca la tot în viața mea. Cu bani am rezolvat tot. Și-am crezut că și pe tata îl rezolv cu un plic.

Am tăcut. N-aveam ce să-i spun. Uneori adevărul unui om iese la iveală singur, fără să-l împingi tu.

— Iar dumneata — a continuat, uitându-se la moș Ilie — dumneata te porți cu un moșneag pe care nu-l cunoști, care n-o să-ți mulțumească niciodată, care n-are cine să-ți dea un plic pentru el… te porți cu el cum aș fi vrut eu să știu să mă port cu tata. Și mi-e rușine. Mi-e o rușine de nu pot să respir.

Ce a rămas după

Moș Ilie a murit două zile mai târziu, într-o dimineață, pe la 5, când turele se schimbă și spitalul e cel mai tăcut. Am fost lângă el. I-am ținut mâna până s-a răcit. N-a avut pe nimeni al lui în ziua aia, dar nu pot să spun că a fost singur, pentru că nu a fost.

Camelia era acolo când am ieșit din salon. Venise devreme, înainte de ora de vizită, cu doi saci mari. Adusese apă, șervețele, cremă, o pijama nouă, scutece pentru adulți — lucrurile alea mărunte de care un pacient de la Terapie Intensivă are nevoie și pe care i le aduce, de obicei, cineva de-acasă. Le adusese pentru tatăl ei. Și apoi a rămas cu ochii pe patul gol de la 3, de unde tocmai îl luaserăm pe moș Ilie.

— A murit? m-a întrebat.

— Da.

A pus jos un sac. A scos de acolo o sticlă de apă, un pachet de șervețele umede și o pereche de șosete groase, de lână, călduroase.

— Astea… le luasem și pentru el. Nu doar pentru tata. De ieri. Voiam să-i pun și lui șosetele, că avea mereu picioarele reci, văzusem. — A tras aer în piept. — N-am mai apucat.

A pus șosetele în mâna mea. Mâna mea aspră, roșie, crăpată. Peste ea, mâna ei cu unghii îngrijite și un inel scump. Și mâinile alea două, atât de diferite, țineau împreună o pereche de șosete de lână pentru un om care nu mai avea nevoie de ele.

— Dați-le altcuiva care are picioarele reci, mi-a spus. La cine mai vine.

Tatăl Cameliei și-a revenit. După încă vreo săptămână l-au mutat de la noi pe secție, apoi acasă. Am aflat că fiică-sa n-a mai plecat de lângă el, că l-a luat la ea, că i-a angajat pe cineva să-l ajute în timpul zilei, dar că serile stă ea. Că îi vorbește. Că a învățat să-l țină de mână fără să-i mai fie frică de fire.

Punga aia scumpă de cafea a rămas, până la urmă, la noi în tura de noapte — Camelia a adus-o înapoi în ultima zi și a lăsat-o pe masa din camera personalului, „pentru fete, că stați nopțile în picioare”. Am băut din ea săptămâni întregi, la 3 dimineața, între două saloane. Era, într-adevăr, cea mai bună cafea pe care o gustasem vreodată. Dar nu de-asta mi-o amintesc.

Mi-o amintesc pentru că, în seara în care Camelia a plâns în ușa salonului, am înțeles încă o dată de ce, după 20 de ani și cu mâinile astea numai crăpături, tot mă întorc în fiecare dimineață la muncă. Nu pentru plic. Pentru clipa în care ții de mână un om care n-are pe nimeni și, doar pentru că ești tu acolo, nu mai e singur.

De-atunci mă tot întreb un lucru și vreau să vă întreb și pe voi: v-ați gândit vreodată cine v-ar ține de mână, cine v-ar umezi buzele și v-ar vorbi în șoaptă, dacă ați rămâne, într-o zi, singuri într-un salon? Și ce facem noi, acum, cât mai avem timp, pentru bătrânii noștri care așteaptă un „vin weekendul viitor” care nu mai vine?