Mesteacănul, copacul alb din pădurile noastre de munte. Iată de ce l-au prețuit bătrânii!

Dacă te-ai plimbat vreodată printr-o pădure de munte, l-ai văzut sigur. Mesteacănul, cu scoarța lui albă, e podoaba pădurilor de munte, copacul acela luminos care parcă strălucește printre brazi și fagi întunecați. Trunchiul lui subțire, alb ca varul, se vede de departe.

Bătrânii noștri nu îl țineau în ogradă doar pentru frumusețe. Îl prețuiau ca pe un copac de mare folos, de la sevă și frunze, până la nuielele din care legau mătura. Hai să vedem ce știau ei și noi am cam uitat.

Mesteacănul, podoaba albă a pădurilor de munte

Îl recunoști dintr-o privire. Trunchiul alb, ramurile subțiri lăsate în jos și frunzele mici care tremură la cea mai mică adiere de vânt, întocmai ca la plop.

Crește mai ales la deal și la munte, prin păduri, pe la margini de drum și pe terenuri unde pădurea a fost tăiată sau arsă. E ceea ce se cheamă un copac ‘pionier’, fiindcă prinde primul rădăcină pe locurile goale. La noi îl găsești din zona dealurilor până la peste 1.500 de metri altitudine.

Nu trăiește la fel de mult ca stejarul. Un mesteacăn ajunge în medie la 80-120 de ani și crește până la 20-25 de metri. Dar în acest timp luminează pădurea ca nimeni altul.

De ce are mesteacănul scoarța albă

Albul acela curat nu e întâmplător. Scoarța mesteacănului e îmbrăcată într-o pulbere ceroasă numită betulină, care reflectă lumina soarelui și apără trunchiul de arșiță și de îngheț.

Tot ea face ca scoarța subțire, ca o foaie de hârtie, să se desprindă în fâșii. Poți să o iei cu mâna, strat după strat. La copacii tineri trunchiul e mai roșcat-arămiu, iar albul curat vine mai târziu, odată cu vârsta. La cei bătrâni, baza trunchiului se crapă și se înnegrește.

O greșeală pe care o fac mulți, când dau de pulberea albă pe coajă, e că o cred mucegai sau boală și freacă trunchiul. De fapt, e tocmai stratul lui de protecție și nu trebuie atins.

Leacuri din bătrâni cu mesteacăn

Din bătrâni se spune că mesteacănul era un adevărat doctor al casei. Mai ales seva și frunzele lui, culese primăvara, erau prețuite pentru multe necazuri ale trupului.

Primăvara, prin martie și aprilie, înainte să dea frunza, din trunchi curge o sevă dulceagă și limpede, plină de zaharuri și minerale. Se spune că gospodarii o adunau în vase de lut și o beau ca tonic ‘de curățare a sângelui’ după iarnă. Un copac matur poate da câțiva litri pe zi în plin sezon, iar folosirea ei e cunoscută și în țările din nordul Europei.

Frunzele, culese tinere prin mai și iunie, se uscau pentru ceai despre care se spune că ar fi fost bun pentru rinichi. Iar din nuielele subțiri se lega mătura de mesteacăn, nelipsită din ograda de la țară.

Atenție însă, toate acestea sunt leacuri din popor, nu rețete de la doctor. Polenul de mesteacăn e printre cele mai frecvente pricini de alergie de primăvară, așa că pentru sănătate omul tot la medic trebuie să meargă.

Obiceiuri și credințe legate de mesteacănul nostru

Se spune din bătrâni că mesteacănul aducea noroc și alunga relele din casă. De aceea, la unele sărbători de primăvară, oamenii puneau crenguțe verzi la poartă sau la fereastră.

Mătura de nuiele avea și ea rostul ei, dincolo de măturatul ogrăzii. Bătrânii credeau că, dând cu ea prin curte, dădeai afară și ghinionul adunat peste an. Iar lemnul de mesteacăn, care arde repede și dă căldură bună, era prețuit la foc chiar și de cei care nu-i știau toate poveștile.

Reține esențialul despre mesteacăn

Pe scurt, iată ce merită să ții minte despre acest copac drag:

  • Crește la deal și la munte, până la peste 1.500 m, ușor de recunoscut după scoarța albă.
  • Albul vine de la betulină, un strat natural de protecție, nu mucegai.
  • Seva se culege primăvara (martie-aprilie), iar frunzele tinere prin mai-iunie.
  • Din nuiele se lega mătura, iar crenguțele se puneau la casă, de noroc.

Așa a rămas mesteacănul, cu scoarța lui albă, podoaba pădurilor de munte și un copac drag inimii românului de la țară. Bătrânii știau să-i prețuiască fiecare ramură, de la sevă, până la nuiaua de mătură.

Iar frumusețea lui ne bucură și azi, când urcăm la munte și dăm peste pâlcul acela de trunchiuri albe ce parcă luminează pădurea. Voi ce leac din bătrâni mai folosiți de prin partea locului? Povestiți-ne mai jos!