Ne-am judecat 4 ani pe casa părinților, iar acum, de când au murit, niciunul dintre noi n-a mai urcat dealul până la cimitir să le pună o lumânare — le aprind vecinii, de milă…

— Iar am aprins eu două lumânări la ai voștri, mi-a zis nea Gheorghe peste gard, fără să se uite bine la mine, cu sapa încă în mână. Că voi, câte sunteți, tot nu vă înduplecați să urcați dealul.

Am rămas cu punga de pâine în mână, în mijlocul drumului, și n-am știut ce să-i răspund. Am mormăit un „mulțumesc, nea Gheorghe” care mi-a ieșit din gât ca o piatră și am plecat mai departe, cu obrajii arzând de parcă mă pălmuise cineva.

Un străin de sângele nostru aprinde de 3 ani lumânări la mormintele mamei și ale tatei, fiindcă noi, fetele lor, nu mai călcăm pe deal.

Suntem trei surori. Eu sunt mezina, Rodica, am 46 de ani. Camelia, cea mare, s-a mutat de mult la Cluj. Lenuța a rămas mai aproape, în comuna vecină. Și, cu toate astea, între noi e acum o distanță pe care n-o mai măsoară niciun drum.

N-a fost mereu așa.

Îmi aduc aminte masa aia lungă din tindă, acoperită cu fața de masă cu trandafiri pe care mama o scotea numai de sărbători. De cu seară punea sarmalele la fiert, în oala mare, și mirosul de varză și cimbru urca până sus, în odaia unde dormeam noi trei. Tata cobora în pivniță cu lampa și se întorcea cu o cană de vin, roșu și tulbure, din care ne dădea și nouă câte un deget, „să nu ziceți că v-am ținut de sete”. Râdeam până noaptea târziu.

În curte erau doi meri bătrâni. Vara ne întindeam sub ei o pătură și mânceam mere până ne durea burta. Casa aia n-avea nimic scump: o prispă de lemn, o sobă care trăgea prost, un gard pe care tata îl repara în fiecare primăvară. Pentru mine nu făcea în bani nici cât o garsonieră la oraș. Pentru surorile mele, s-a dovedit, făcea cât toată dragostea pe care crezusem c-o avem una pentru alta.

Tata s-a stins primul, într-o iarnă, liniștit, în somn. Mama l-a urmat la un an după el — s-a rupt ceva în ea când a rămas singură și n-a mai vrut să se lipească la loc. Le-am făcut înmormântările cum se cade, una lângă alta am plâns, ne-am ținut de mână, am împărțit coliva și colacii. Atunci eram încă surori.

Prima vorbă urâtă a căzut la parastasul mamei. Pusesem masa, veniseră vecinii și neamurile. Și, între două pahare, Camelia a spus, ca și cum ar fi vorbit despre vreme: „Casa oricum rămâne pe mine, că eu am stat cu ei la bătrânețe.” Lenuța a pus furculița jos. „Tu? Tu veneai o dată la Paște și o dată la Crăciun. Eu am dat bani pe acoperiș, eu i-am dus la doctor.” Iar eu, proasta, în loc să tac, am zis că mi se cuvine și mie o parte, că doar sunt și eu fata lor.

Nu știu cine a ridicat primul tonul. Știu doar că, până la sfârșitul mesei de pomenire, ne spuseserăm lucruri pe care nu ni le mai luăm înapoi. Durerea pe care o aveam toate trei, în loc să ne strângă la un loc, s-a rupt în trei tabere.

A început cu o vorbă. Apoi cu un drum la notar, pentru dezbaterea succesiunii. Apoi cu avocați. „Mie mi se cuvine mai mult”, „ba mie”. Am ajuns să ne trimitem hârtii prin poștă, noi, care dormiserăm în același pat când eram mici. 4 ani ne-am judecat pe casa aia bătrânească — 4 ani de termene, de telefoane la avocați care ne-au luat mai mulți bani decât făcea toată moștenirea.

Iar casa? Casa stă goală. Iarba a năpădit curtea până la brâu. Cei doi meri fac mere în fiecare toamnă și tot în fiecare toamnă merele cad și putrezesc în iarbă, necuese de nimeni. Cheia e la nea Gheorghe. Acum o vară m-a sunat să-mi spună că s-a spart un geam de la vânt. „Veniți să-l puneți la loc, că intră ploaia.” N-a venit niciuna. Ne era mai ușor să lăsăm ploaia să intre în casa părinților decât să dăm ochii una cu alta.

De sute de ori am ridicat telefonul s-o sun pe Camelia. Îi caut numărul, îl privesc, degetul mi se oprește deasupra numelui ei. Și-l pun la loc. Îmi spun că o sun mâine. Că ce-o să-i zic, după atâta tăcere? Ne desparte acum ceva mai greu decât o casă și doi meri: ne desparte tăcerea și rușinea. Rușinea că un străin ține minte, în locul nostru, unde le e mormântul.

În seara aia, după ce m-am întâlnit cu nea Gheorghe la gard, m-am așezat pe marginea patului cu telefonul în mână. Și, pentru prima dată în 3 ani, n-am mai apăsat pe „anulează”.

Drumul pe care nu-l mai făcusem de 3 ani

N-am sunat-o pe Camelia în noaptea aia. Mi-a fost frică. Dar dimineața m-am trezit înainte să se lumineze bine, cu vorba lui nea Gheorghe încă în cap, ca un cui. Am pus în plasă două lumânări, un pachet de chibrituri și, în ultima clipă, am rupt din glastra de la geam câțiva crizanteme galbeni. Am pornit pe jos, spre deal.

Drumul pe care nu-l mai făcusem de 3 ani. Îl țineam minte scurt, dar acum mi s-a părut că nu se mai termină. Iarba de pe margine era udă de rouă și-mi uda pantalonii până la genunchi. Am trecut pe lângă casa noastră — casa lor — și n-am fost în stare să mă uit peste gard. Am simțit doar mirosul de mere putrede, dulceag și greu, care venea dinspre curte.

Cimitirul de pe deal era pustiu la ora aia. Am urcat printre cruci până la ai noștri. Și acolo, când am ajuns, m-am oprit ca lovită.

Mormintele erau curate. Iarba dintre ele era smulsă cu mâna, grămăjoară pusă frumos deoparte. Pe fiecare, câte un capăt de lumânare, ars până la jumătate. Nea Gheorghe. Omul acela venise, cu spatele lui gârbov și cu genunchii lui bolnavi, și făcuse el ce trebuia să facem noi. Am pus florile jos, m-am lăsat pe vine între cele două cruci și am început să plâng cum nu mai plânsesem de la înmormântarea mamei. Nu de durere. De rușine.

— Mamă, am zis cu voce tare, ca o proastă, singură pe deal. Iartă-mă.

N-am auzit pașii. Când am ridicat capul, Lenuța stătea la câțiva metri de mine, cu o traistă în mână și cu ochii roșii. Venise pe cealaltă potecă, dinspre comuna ei. Ne-am privit lung, două femei bătrânite înainte de vreme, la mormântul părinților pe care ni-i luaserăm unul altuia.

— Și tu? a șoptit ea.

— Și eu.

A pus traista jos. Avea și ea lumânări. Am rămas amândouă, o vreme, fără să ne spunem nimic. Apoi Lenuța s-a așezat lângă mine, în iarbă, și mi-a luat mâna. Mâna aia pe care nu i-o mai atinsesem de patru ani.

Cheia de la nea Gheorghe

— Trebuie s-o sunăm pe Camelia, am zis.

Lenuța a tras aer în piept. Știam amândouă ce însemna. Camelia era cea mai încăpățânată dintre noi, cea care spusese la parastas vorba de la care se trăsese totul. Dar tot ea era și sora mare, cea care ne apăra când eram mici, cea care ne pieptăna dimineața înainte de școală.

Am scos telefonul. De data asta n-am mai apăsat pe „anulează”. Am sunat. A sunat lung, de am crezut că nu răspunde. Apoi am auzit-o, precaută, străină:

— Da.

— Camelia, sunt eu, Rodica. Sunt sus, la deal, la mama și tata. Cu Lenuța.

Tăcere. O tăcere lungă, în care am auzit-o cum respiră.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat, și vocea i s-a subțiat de spaimă. E ceva cu voi?

— Nu. Doar că… nea Gheorghe le aprinde lumânări de trei ani, Camelia. Un străin. Iar noi ne judecăm pe niște ziduri. Vino acasă. Te rugăm.

Am auzit-o cum se prăbușește. Un plâns înfundat, de om care ține de mult ceva în piept. N-a mai zis nimic despre casă, nici despre acoperiș, nici despre cine a stat cu ei la bătrânețe. A zis doar:

— Plec acum. Sunt la voi până diseară.

A făcut peste 5 ceasuri de drum de la Cluj. A ajuns pe înserat, cu mașina plină de praf, și când a coborât și ne-a văzut pe amândouă în poarta casei bătrânești, s-a oprit locului. Îmbătrânise și ea. Aveam toate trei părul cărunt acum, aceleași riduri în jurul ochilor, aceleași ale mamei. Ne-am uitat una la alta ca la o oglindă.

— Am fost proastă, a zis Camelia, și i-a tremurat bărbia. Am fost proastă și rea. Toți banii pe care i-am dat pe avocați… puteam să fac cu ei un acoperiș nou la casa asta de zece ori.

Nu ne-am aruncat una în brațele alteia, cum se întâmplă în filme. A fost mai greu de atât. Am stat toate trei în poartă, stânjenite, până când Lenuța a scos cheia — se dusese între timp la nea Gheorghe și i-o ceruse. Am descuiat ușa casei în care nu mai intrasem niciuna de patru ani.

Înăuntru mirosea a umezeală și a praf. Geamul spart de la odaia dinspre grădină lăsase ploaia să intre, și pe perete se întinsese o pată neagră de igrasie. Pe masa lungă din tindă, aceeași, era încă fața de masă cu trandafiri, mâncată de molii. În pivniță mai era o damigeană goală, cu care tata urca vinul.

Camelia a atins masa cu palma și a început iar să plângă.

— Aici râdeam, a zis. Îți mai aduci aminte, Rodica? Cum ne certam cine șterge vasele?

— Îmi aduc aminte, am zis. Ne certam și tot noi ne împăcam până a doua zi.

Ce facem acum cu casa

Am dormit toate trei în noaptea aia în comună, la Lenuța, fiindcă la casa bătrânească nu se mai putea. Am stat până târziu la vorbă, cum nu mai stătuserăm de o viață. Ne-am cerut iertare una alteia pentru vorbele de la parastas. Am plâns, am și râs pe la miezul nopții, când ne-am adus aminte cum ne ascundeam de mama după meri.

A doua zi am mers toate trei la notar. Nu ca să ne judecăm, ci ca să ne oprim din judecat. Am hotărât să lăsăm casa așa cum e, pe numele tuturor, indiviză — a mamei și a tatei rămâne, a noastră a tuturor, a nimănui în parte. Avocații pe care îi plătiserăm ani de zile au rămas fără proces. Camelia a insistat să pună ea geamul și acoperișul, „ca să-mi răscumpăr gura”, și n-am lăsat-o singură: am pus toate trei mână de la mână.

Sâmbăta următoare am urcat împreună dealul. Am dus flori, am aprins fiecare câte o lumânare la fiecare mormânt, am smuls iarba, am spălat crucile cu apă adusă în bidon. Nea Gheorghe ne-a văzut de la el din grădină și s-a apropiat de gardul cimitirului. De data asta s-a uitat drept la mine.

— Bine, fetelor, a zis doar atât. Bine.

Un singur cuvânt, dar mi-a mers la inimă mai adânc decât toate reproșurile de patru ani.

Curtea casei o curățăm încet, în fiecare weekend. Merii tot fac mere, dar acum le culegem — Lenuța face din ele plăcintă, ca mama. Nu ne-am împăcat pe de-a întregul, nu vă mint; mai sunt tăceri între noi, mai sunt răni care se vindecă greu. Dar sâmbăta trecută, când am coborât de la cimitir, mergeam toate trei una lângă alta pe potecă, și la un moment dat Camelia m-a luat de braț, așa cum mă lua când eram mică.

Mă gândesc des la noaptea aia în care aproape că am apăsat iar pe „anulează”. Dacă o făceam, poate că și azi un străin ar aprinde lumânări la părinții mei, iar eu aș ridica și aș pune telefonul la loc, până la capătul zilelor mele.

Ce le-am fi spus, mamei și tatei, dacă ne-ar fi văzut atunci — trei fete crescute la aceeași masă, judecându-se pe niște ziduri, lăsându-le mormintele în seama vecinilor? Voi ce credeți: merită vreodată o casă, un teren, o moștenire mai mult decât sângele care ne leagă de frații noștri?