Era o vreme când, în noaptea de 23 spre 24 iunie, dealurile satului se aprindeau pentru câteva clipe. Obiceiul uitat de Sânziene, roata de foc dată de-a dura pe deal, mai e cineva care a apucat să-l vadă? Întrebarea asta o auzi tot mai rar, fiindcă oamenii care țin minte scena cu ochii lor sunt astăzi puțini și albiți de ani.
Și totuși merită povestit. E unul dintre acele lucruri vechi și frumoase pe care bunicii le făceau cu mâinile lor, fără să le explice nimeni de ce. Hai să vedem cum era.
Roata de foc de Sânziene, obiceiul aproape uitat de la solstițiu
Înainte să se inventeze artificiile, oamenii își făceau singuri lumina pe cer. Roata de foc de Sânziene era un obicei legat de solstițiul de vară, când sătenii aprindeau o roată îmbrăcată în paie și o dădeau de-a dura la vale, în noaptea de 23 spre 24 iunie.
Noaptea de Sânziene a fost mereu socotită una specială. Se spunea că atunci cerul se deschide, plantele de leac au cea mai mare putere, iar focul aprins pe înălțimi ține răul departe de gospodărie.
Necazul e că prea puțini mai țin minte flacăra aceea rostogolindu-se prin întuneric. Cei care au prins obiceiul viu s-au născut, în general, înainte de 1950. De aceea fiecare mărturie despre roata aprinsă e ca o comoară.
Cum se făcea roata de foc, pas cu pas
Totul pornea de la o roată veche de car, care oricum nu mai folosea nimănui. Flăcăii satului o îmbrăcau în paie uscate și fân, uneori cu crengi subțiri, și legau totul strâns cu sârmă sau funie ca să nu se desfacă la vale.
Ca să ardă mocnit și să nu se stingă, paiele se înmuiau pe alocuri în păcură, smoală sau untură veche. Erau câteva lucruri de care nu se lipseau gospodarii:
- o roată de lemn, ușoară și rezistentă la rostogolire
- paie și fân bine uscate, înfășurate în jurul ei
- sârmă sau funie groasă, ca legătura să țină
- pari sau furci, cu care doi-trei flăcăi conduceau roata pe pantă
Momentul potrivit era după apusul soarelui, la lăsarea întunericului. Atunci flacăra ieșea cel mai bine în evidență, iar roata aprinsă părea un soare mic ce coboară dealul.
Ce simboliza roata aprinsă rostogolită la vale
Nu era doar un joc cu focul. Roata aprinsă închipuia chiar soarele, ajuns la Sânziene în punctul lui cel mai înalt de peste an. Tot atunci ziua e cea mai lungă, cu aproape 15 ore și jumătate de lumină la noi.
De aici încolo, soarele „coboară” și zilele încep să scadă. Tocmai asta arăta rostogolirea la vale, drumul luminii care se micșorează spre toamnă. Forma rotundă trimitea la roata anului și la mersul fără sfârșit al anotimpurilor.
Focul avea și rol de curățire. Se credea că alungă bolile, grindina și duhurile rele, iar cenușa și tăciunii se presărau pe ogoare sau pe la colțurile casei, pentru rod și apărare. Etnografi ca Tudor Pamfile și Ion Ghinoiu au consemnat astfel de credințe legate de sărbătorile de vară.
În ce zone s-a păstrat obiceiul roților de foc
Dealul era condiția de bază, așa că obiceiul a prins mai ales la munte și la deal. Roata de foc a fost atestată în Transilvania, Banat, Bucovina și Maramureș, acolo unde panta îngăduia rostogolirea și unde tradițiile vechi au ținut piept timpului.
În multe sate s-a stins odată cu plecarea tinerilor la oraș. Nu mai avea cine pregăti roata și nu mai era cine să o ducă pe deal. Astăzi, despre ea îți mai povestesc bătrânii la o șezătoare, iar muzeele etnografice și muzeele satului o păstrează vie prin reconstituiri.
Grija față de foc, regula pe care n-o uitau bătrânii
Bătrânii știau un lucru pe care vara nu trebuie să-l uite nimeni: iarba uscată de iunie ia foc într-o clipă. De aceea, înainte de orice foc de Sânziene, se alegea un loc deschis, departe de miriști, fânețe și pădure, cu apă sau pământ pregătite pentru stingere.
Nu se aprindea niciodată pe vânt puternic sau pe secetă mare. Câțiva oameni stăteau de pază cu găleți de apă și furci, gata să oprească flacăra dacă sărea din făgaș.
Astăzi lucrurile cer și mai multă prudență. În România arderea miriștilor și a vegetației uscate este în general interzisă fără aviz, iar în lunile secetoase ISU dă des atenționări. Practic, rostogolirea unei roți aprinse pe deal nu mai e nici sigură, nici permisă lângă lanuri și păduri.
Dacă vrei să păstrezi spiritul sărbătorii fără risc, aprinde o lumânare sau un felinar în noaptea de 23 spre 24 iunie, ori împletește o cunună de sânziene din florile galbene culese atunci.
Reține esențialul despre roata de foc de Sânziene
Iată, pe scurt, lucrurile care merită ținute minte despre acest obicei:
- se ținea în noaptea de 23 spre 24 iunie, la solstițiul de vară
- roata veche de car se învelea în paie uscate și se aprindea pe deal
- simboliza soarele la apogeu și începutul scăderii zilelor
- s-a păstrat mai mult în Transilvania, Maramureș, Banat și Bucovina
- focul cere loc deschis, vreme fără vânt și apă la îndemână
Sunt obiceiuri care nu se mai întorc, dar care merită ținute minte măcar în povești. Roata de foc de Sânziene e unul dintre ele, o frumusețe simplă a satului de altădată, stinsă încet odată cu cei care o aprindeau.
Iar acum întrebarea rămâne la tine. Obiceiul uitat de Sânziene, roata de foc dată de-a dura pe deal, mai e cineva care l-a văzut cu ochii lui? Dacă ai pomenit de el de la bunici sau l-ai prins măcar o dată, spune-ne, fiindcă fiecare amintire ține tradiția vie încă puțin.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.