Pare greu de crezut, dar unealta pe care o folosești la fiecare masă a fost cândva subiect de scandal. Furculița a fost mult timp privită cu suspiciune în Europa, fiind considerată inutilă sau chiar imorală. Oamenii o vedeau ca pe un moft nefolositor, ba unii o socoteau de-a dreptul un afront adus naturii.
Astăzi nimeni nu se gândește de două ori înainte să întindă mâna după ea. Dar drumul ei până pe masa noastră a durat aproape o mie de ani și a trecut prin acuze, ridicol și chiar predici bisericești.
De ce a fost furculița privită cu neîncredere în Europa
Răspunsul scurt este că, vreme de secole, mâncatul cu degetele era norma, nu o lipsă de bune maniere. În Evul Mediu se mânca civilizat cu trei degete și cu cuțitul, iar la masă existau lighene pentru spălat pe mâini.
În acest context, un instrument intermediar între mână și mâncare părea o aroganță inutilă. Mulți credeau că degetele, „date de Dumnezeu”, erau pe deplin suficiente ca să duci hrana la gură.
Cum a ajuns furculița din Bizanț la curțile europene
Furculița de masă nu a fost o invenție a Renașterii italiene, cum se crede adesea. Ea venea din lumea bizantină, unde era cunoscută cu secole înainte.
Potrivit relatărilor, a fost adusă în Veneția în secolul al XI-lea de principesa bizantină Maria Argyropoulina, măritată cu fiul dogelui Pietro Orseolo al II-lea. Ea folosea o furculiță mică, aurită, cu doi dinți drepți, foarte diferită de modelul curbat cu patru dinți de azi. Nobilii și clericii au privit gestul ca pe un capriciu de lux.
Furculița, între păcat și rafinament
Pentru clerul medieval, furculița nu era doar inutilă, ci aproape diabolică. Cei doi dinți erau asociați cu coarnele sau cu tridentul Satanei.
Când Maria Argyropoulina a murit la scurt timp după nuntă, teologul reformator Petru Damiani a interpretat moartea ca pe o pedeapsă divină pentru luxul și mândria ei, condamnând explicit folosirea furculiței. Multă vreme, unealta a rămas legată de opulență și de o anume efeminare a bărbaților care o foloseau.
Cum a devenit furculița un obiect normal pe masă
Furculița s-a impus mai întâi în Italia, prin secolele XV-XVI, în parte fiindcă pastele fierbinți și alunecoase erau greu de mâncat cu mâna. În Franța, regele Henric al III-lea a fost luat în râs pentru că o folosea.
Abia când bunele maniere la masă au devenit semn de educație, prin secolele XVII-XVIII, furculița a fost acceptată definitiv. La noi, ca în tot sud-estul Europei, ea a rămas mult timp un semn de statut urban, în timp ce la sate se mânca încă des cu lingura de lemn.
Ce ne învață povestea furculiței despre noi
Morala e simplă. Ceea ce azi ni se pare banal a fost cândva motiv de ceartă aprinsă.
Furculița a fost mult timp privită cu suspiciune în Europa, considerată inutilă sau imorală, exact cum și alte obiecte azi indispensabile au fost respinse la început. E o lecție bună de smerenie, fiindcă „normalul” de astăzi poate părea ciudat peste o sută de ani.
Tu știai povestea furculiței? Spune-ne în comentarii și dă mai departe curiozitatea asta prietenilor!
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.