Salcia plângătoare, aplecată peste apă, e nelipsită de pe malurile râurilor noastre. O recunoști imediat după ramurile ei lungi și subțiri, care cad blând până aproape de oglinda apei. E un copac pe care bunicii noștri îl priveau cu drag și despre care aveau întotdeauna câte o vorbă de spus.
Hai să vedem de ce a fost atât de iubită și ce povești au rămas în urma ei, din bătrâni.
Salcia plângătoare, copacul care „plânge” pe malul apei
Salcia plângătoare este copacul cu ramurile căzute care ating aproape pământul, cu frunze înguste și argintii ce se leagănă la cea mai mică adiere. Tocmai mișcarea aceasta lină, ca un șuvoi de lacrimi, i-a adus numele de „plângătoare”.
O găsești mai mereu lângă apă, fiindcă rădăcinile ei caută umezeala fără oprire. De aceea crește bine pe malul râurilor, lângă bălți și fântâni, unde alți pomi s-ar usca. Primăvara înmugurește printre primii, când abia se topește zăpada, și se umple repede de mâțișori gălbui.
De ce salcia crește mereu pe malul râurilor noastre
Salcia iubește apa mai mult decât orice alt copac de la noi. Rădăcinile ei lacome sug umezeala din pământ și o folosesc ca să crească uimitor de repede, uneori peste un metru într-un singur an.
Spre deosebire de stejar sau de fag, care cresc încet, salcia se înalță în câțiva ani. Tocmai de asta o plantau gospodarii când voiau umbră grabnică lângă casă sau lângă iaz.
Pe mal are și un rol practic. Rădăcinile ei împletite prind pământul ca o plasă și nu lasă malul să se surpe la viituri. O ramură verde înfiptă în pământ umed prinde rădăcini singură, fără altoire și fără niciun truc, așa că se înmulțește ușor.
Ce se spune din bătrâni despre salcia plângătoare
Din bătrâni se spune că salcia plângătoare alungă tristețea și veghează casele de lângă apă. Oamenii o priveau ca pe un copac blând și ocrotitor, legat de liniștea locului.
Se mai spune că ramurile ei aplecate „plâng” după cei dragi duși, de aceea o întâlnești des și pe la margini de cimitir. La țară, multe gospodine sădeau câte o salcie lângă fântână sau la marginea grădinii, ca să țină răcoare și să aducă pace în ogradă.
Salcia la sărbători și în leacurile de demult
La noi, salcia a fost dintotdeauna legată de Florii. În Duminica Floriilor se sfințesc în biserică mâțișorii ei, în loc de ramuri de finic, iar ramura adusă acasă se păstra peste an, ca să ferească gospodăria de rele și să aducă spor.
Din mlădițele tinere și mlădioase se împletesc de generații coșuri, garduri și mobilier de răchită. Era o îndeletnicire pe care o știa aproape orice om de la țară.
Din bătrâni se mai spune că ceaiul amar din scoarță de salcie se bea pentru febră, dureri de cap și reumatism. Și iată un lucru curând: tocmai din coaja de salcie au izolat chimiștii, în secolul al XIX-lea, substanța din care s-a născut mai târziu aspirina. Nu e o rețetă de urmat, doar o tradiție frumoasă.
Reține esențialul despre salcia de pe malul apei
Iată, pe scurt, lucrurile de neuitat despre salcia plângătoare:
- Crește lângă apă, pe maluri de râu, bălți și iazuri
- Are ramuri lungi, aplecate, și frunze înguste, argintii
- Crește repede, uneori peste un metru pe an
- E legată strâns de sărbătoarea Floriilor
- Din bătrâni, se spune că aduce liniște și spor în casă
Așa a rămas în sufletul satului acest copac blând, cu crengile lui aplecate ca într-o plecăciune. Salcia plângătoare, aplecată peste apă, e nelipsită de pe malurile râurilor noastre și astăzi, păstrând în ea atâtea povești de demult.
Voi aveți o salcie pe lângă casă sau pe malul apei din satul vostru? Spuneți-ne în comentarii!
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.