Te-ai gândit vreodată că obiectul ăsta banal din baia ta are o poveste de mii de ani? Adevărul e surprinzător. Periuța de dinți modernă cu peri s-a răspândit relativ recent; înainte se foloseau bețișoare și prafuri, unele vechi de când lumea. Bunicii bunicilor noștri nici nu visau la o periuță cumpărată din magazin.
Hai să facem un drum scurt în timp. Vei privi altfel tubul de pastă și periuța de pe chiuvetă.
Cum își curățau dinții oamenii înainte de periuța cu peri
Înainte de periuța cu peri montați pe mâner, oamenii foloseau bețișoare mestecate la capăt și prafuri aspre care frecau dinții. Sumerienii recurgeau la astfel de bețișoare încă din jurul anului 3500 î.Hr., iar egiptenii la fel.
Prafurile de atunci nu semănau deloc cu pasta de azi. Egiptenii amestecau coji de ou pisate, cenușă, mirră și chiar copite de bou arse într-o pulbere care zgâria depunerile.
Romanii mergeau și mai departe. Foloseau oase pisate, scoici și, oricât ar suna de ciudat, urină umană pentru amoniacul care albea dinții. Suna dur. Chiar era.
Bețișorul de mestecat, strămoșul periuței
Cel mai cunoscut strămoș al periuței este bețișorul de mestecat, numit „miswak”. Se obținea din rădăcina arborelui arak, Salvadora persica, iar capătul se zdrobea până devenea moale ca o pensulă.
De ce tocmai acel copac? Pentru că lemnul lui conține fluor natural, siliciu și substanțe care opresc bacteriile. Practic, oamenii din vechime aveau o periuță și o pastă, totul într-o singură crenguță.
Miswak-ul nu a dispărut. Se folosește și astăzi în lumea musulmană și în Africa, iar Organizația Mondială a Sănătății l-a recunoscut ca instrument util de igienă orală în 1986 și 2000.
Când a apărut prima periuță cu peri adevărați
Prima periuță cu peri prinși pe un mâner, asemănătoare celei de azi, a apărut în China în jurul anului 1498, în timpul dinastiei Ming. Perii erau aspri, luați de pe ceafa porcului mistreț, și se fixau într-un suport de os sau bambus.
În Europa ideea a prins greu. Abia în 1780, un englez pe nume William Addis a pornit prima producție în serie, după ce ar fi avut ideea în închisoare. Firma lui există și astăzi.
Problema perilor de animal era una de igienă. Se uscau greu, țineau umezeala și strângeau bacterii, așa că nu erau tocmai sănătoși.
De ce periajul zilnic a devenit obicei abia recent
Periuța cu peri de nailon, mult mai igienici, a apărut abia în 1938, lansată de compania DuPont. Asta înseamnă că perii sintetici de pe periuța ta au sub 90 de ani vechime.
Obiceiul spălatului zilnic s-a generalizat după al Doilea Război Mondial. Soldații întorși acasă fuseseră obligați să respecte o rutină de igienă, iar reclamele și pasta la tub au făcut restul.
La noi schimbarea a venit și mai târziu. În satele românești, până spre perioada interbelică, mulți curățau dinții cu cenușă, sare sau cărbune de lemn. Bicarbonatul și sarea au rămas remedii populare până azi.
Reține pe scurt drumul periuței de dinți
Toată povestea asta încape în câteva repere ușor de ținut minte.
- Mii de ani: bețișoare mestecate și prafuri aspre din cenușă sau coji de ou
- Anul 1498: prima periuță cu peri de mistreț, în China
- Anul 1780: William Addis o produce în serie, în Anglia
- Anul 1938: apar perii de nailon, mult mai igienici
- După 1945: periajul zilnic devine obicei comun
Privind înapoi, e uimitor cât de tânăr e un obiect pe care îl credem dintotdeauna. Periuța de dinți modernă cu peri s-a răspândit relativ recent; înainte se foloseau bețișoare și prafuri vreme de mii de ani.
Data viitoare când iei periuța în mână, gândește-te o clipă la drumul lung din spatele ei. De la o crenguță mestecată până la periajul de două minute, recomandat azi de medici de două ori pe zi, omenirea chiar a avut răbdare să ajungă aici.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.