Tata mă scula la 4 dimineața, pe întuneric, și-mi punea în mână o coasă cât mine, iar eu îl uram pentru asta. Acum are 74 de ani, mâinile îi tremură, și l-am rugat să vină o dată cu mine la luncă, dar mi-a spus ceva ce nu mă așteptam…

La 4 dimineața, tata trăgea plapuma de pe mine și-mi punea în palmă o coasă mai înaltă decât mine. Aveam 10 ani și-l uram pentru asta.

Afară era încă întuneric. Roua nu se ridicase de pe iarbă, iar din tot satul nostru de lângă Târgu Jiu nu se auzea decât un cocoș care se trezea înaintea tuturor. Mergeam pe jos până la luncă, unul după altul, fără o vorbă. Doar pașii noștri pe drumul de pământ și traista de pânză pe umărul lui, în care știam că e slănină, o ceapă și o bucată de pâine.

— De ce trebuie să ne sculăm ca proștii, pe întuneric? îl întrebam, cu ochii lipiți de somn.

Nu-mi răspundea. Îmi arăta doar cu bărbia spre iarba udă, de parcă ăsta ar fi fost tot răspunsul de care aveam nevoie.

Îmi punea mâinile pe coadă, una sus, una jos, și-mi îndrepta spatele cu palma lui aspră și grea.

— Nu cu forța, Cătălin. Cu ritm. Lasă coasa să lucreze.

Eu trăgeam de ea din umeri, cu toată puterea din mine, iar iarba rămânea îndoită, sfâșiată, netăiată. Brazda lui, în schimb, rămânea dreaptă ca trasă cu ața. Cosea și parcă nici nu se obosea. Coasa aluneca prin iarba udă cu un fâșâit lung, curat, ca o respirație. Fâș. Fâș. Fâș. Un sunet pe care aveam să-l recunosc oriunde, toată viața.

Din când în când se oprea, scotea cutea din tocul de corn de la brâu și trăgea cu ea pe tăiș, într-o parte și-n alta, cu un clinchet subțire, ca de clopoțel. Ascuțitul avea ceremonia lui. Nu-l grăbeai niciodată. Stăteai, trăgeai cutea de câteva ori pe fiecare parte, încercai tăișul cu degetul mare, și abia pe urmă te apucai iar de lucru.

Pe la 7, când soarele se ridicase deasupra dealului și cămașa mi se lipise de spate, ne așezam pe claie. Tata desfăcea traista. Tăia slănina cu briceagul, spărgea ceapa în pumn și-mi întindea o felie groasă de pâine.

Nu știu dacă ați mâncat vreodată slănină cu ceapă și pâine la 7 dimineața, pe o claie de fân, cu spatele rupt de oboseală și cu mirosul de iarbă proaspăt cosită în nări. Vă spun eu cum e: e cea mai bună mâncare din lume. N-am mai gustat nimic mai bun de atunci.

Atunci însă nu înțelegeam nimic din toate astea. Îl uram pentru fiecare dimineață furată de la somn, pentru fiecare „nu așa, uite așa”, pentru fiecare bășică din palmă. Colegii mei dormeau până la prânz, iar eu mă întorceam acasă cu mâinile arse și cu ura aia surdă, adunată în piept.

Am crescut. Am plecat la oraș, la liceu, apoi la muncă, la casa mea. Ani de zile n-am mai pus mâna pe coasă. Și, culmea, tocmai când n-o mai aveam la îndemână, am început s-o caut. Mă trezeam vara la 4 fără ceas, de parcă trupul meu ținea minte ceva ce mintea încercase să uite. Mă întorceam în sat, iar primul lucru pe care-l făceam era să-mi scot coasa din șură.

Anul ăsta tata a împlinit 74 de ani. Mâinile alea care îndreptau brazda ca pe o linie trasă cu rigla îi tremură acum când duce cana cu apă la gură. Nu mai poate ține cutea. I-a slăbit vederea, i s-au înmuiat genunchii, se sprijină în baston până la poartă.

Și totuși, când am fost la el săptămâna trecută, l-am întrebat aproape rugându-mă:

— Tată, vii și tu o dată cu mine la luncă? Nu să cosești. Doar să stai pe claie. Să fii acolo, atât.

Și mi-a spus ceva ce nu mă așteptam.

„Du-te tu, băiete”

A pus cana jos încet, cu amândouă mâinile, ca să n-o verse pe mușamaua de pe masă. S-a uitat pe fereastră, spre deal, acolo unde lunca abia se ghicea prin ceața dimineții.

— Du-te tu, băiete, a zis într-un târziu. Și ia-l pe-al tău.

Am rămas cu privirea agățată de el. „Pe-al meu” însemna Matei, băiatul meu de 11 ani, care în clipa aia dormea dus acasă, cu telefonul căzut lângă pernă.

— Cum să-l iau pe Matei? Nu deosebește o coasă de o greblă. Abia îl dezlipesc de ecran.

Tata a zâmbit cu jumătate de gură.

— Și tu erai la fel. Ba erai mai mic. Aveai 10 ani și te smulgeam de la somn cum smulgi puiul de sub cloșcă. Ți-aduci aminte cât mă înjurai în gând?

Îmi aduceam aminte. Sigur că-mi aduceam. Și mi-a fost, dintr-odată, rușine.

— Coasa nu se dă la om când e omul gata, a zis el și a bătut ușor cu palma tremurândă în masă. Se dă când e vremea ei. Eu nu mai am mâini. Tu ai. Dar nici mâinile tale n-o să țină la nesfârșit. Du-te și pune-i-o în palmă cât mai e cine să i-o pună.

Am plecat de la el fără să mai spun mare lucru. Am condus înapoi spre casă cu geamul lăsat, cu aerul de vară intrându-mi în piept, și tot drumul m-am gândit la mâinile lui. La cât de sigure fuseseră cândva pe coadă și cât de nesigure erau acum pe o simplă cană. Într-o vreme mă rugam de el să mă lase în pace. Acum mă rugam de el să vină cu mine, și el mă trimitea mai departe, spre fiul meu, ca și cum ar fi împins ceva greu de pe umerii lui pe ai mei.

În noaptea aceea n-am prea dormit. Mă tot uitam în tavan și număram anii. 34 trecuseră de când mă smulsese prima dată din pat. 34 de ani în care crezusem că-l urăsc pentru dimineața aia și de fapt o căutasem în fiecare vară fără să recunosc. M-am ridicat pe la trei și jumătate și m-am dus în bucătărie. Am tăiat slănină. Am pus o ceapă, o bucată de pâine și cutea într-un rucsac vechi. Mâinile mele nu tremurau. Încă.

La 4 dimineața, din nou

Am intrat în camera lui Matei și am aprins veioza. Dormea cu gura întredeschisă, cu un braț atârnat de marginea patului. L-am scuturat ușor de umăr, exact cum mă scutura tata, și am simțit un fior straniu, ca și cum n-aș fi fost eu, ci un om de acum 34 de ani.

— Tată, e noapte, a mormăit și s-a întors cu fața la perete. De ce nu mergem mai târziu, când se luminează? Toți se duc pe la 9.

Aceleași cuvinte. Aceeași revoltă. M-am așezat pe marginea patului și mi-am înghițit un nod, pentru că auzeam în vocea lui vocea mea de copil.

— Pentru că la 9 nu mai e roua, Matei. Îmbracă-te. Îți arăt eu de ce.

A bombănit tot drumul până la ieșirea din sat. Că-i e somn. Că-l dor picioarele. Că băieții din clasă dorm acum. Eu nu i-am răspuns mai nimic — îi arătam cu bărbia spre luncă, exact cum îmi arăta tata mie, și abia atunci mi-am dat seama de ce tăcea el atâta pe drum. Nu era răutate. Era doar un om care știa că unele lucruri nu se explică cu vorbe, se lasă să intre singure prin tălpi.

Am ieșit pe poartă când satul încă dormea. Un singur cocoș cânta undeva, spre vale. Peste vreo două ceasuri aveau să pornească motocositoarele — la 9, la 10 — huruind prin toată valea, gata repede, gata mult, cu benzină și fum. Dar la ora noastră nu se auzea nimic. Doar roua. Matei a călcat în iarba udă și a tresărit.

— Ud e! s-a strâmbat el, ridicând un picior.

— Asta e roua, i-am spus. La 9 n-o mai prinzi. Ăia care vin mai târziu n-o simt niciodată pe picioare. Habar n-au ce pierd.

La luncă i-am pus coasa în mână. Era aproape cât el, exact ca a mea de-atunci. I-am așezat palmele pe coadă, una sus, una jos, și i-am îndreptat spatele cu palma mea — nu mai era aspră ca a tatei, dar era acolo.

— Nu cu forța, Matei. Cu ritm. Lasă coasa să lucreze.

Cuvintele au ieșit din mine de parcă le ținusem în gură 34 de ani, așteptând dimineața asta. Matei a tras de coasă din umeri, cu toată puterea, și iarba a rămas îndoită, sfâșiată, netăiată. M-am uitat la brazda lui strâmbă și mi-a venit, ciudat, să râd și să plâng în același timp. Era brazda mea de copil, întoarsă la mine după o viață.

— Nu merge, s-a supărat el și a înfipt coada în pământ. E prea grea.

— Nu e grea. Tu ești grăbit. Uite.

Am scos cutea și am tras-o pe tăiș, într-o parte și-n alta, cu clinchetul ăla subțire pe care nu-l auzisem de un an întreg. Matei s-a oprit din bombănit. S-a uitat la mâinile mele cum se opriseră cândva ale mele la mâinile tatei. Am cosit o brazdă dreaptă, lungă, și fâșâitul acela — fâș, fâș, fâș — a umplut lunca ca o respirație. Băiatul meu a rămas cu gura căscată.

— Poți să mă înveți și pe mine să faci sunetul ăsta? a întrebat, și de data asta nu mai era somnul din el, ci altceva.

Am stat cu el pe iarbă până când soarele s-a ridicat deasupra dealului. Nu s-a apucat el de coasă ca lumea în dimineața aia — nici eu nu m-am apucat la 10 ani. Dar a tras cutea. A ascultat sunetul. A călcat roua. Iar când cămașa i s-a lipit de spate, ne-am așezat pe o claie.

Am desfăcut rucsacul. Am tăiat slănina cu briceagul, am spart ceapa în pumn și i-am întins o felie groasă de pâine. Matei, care acasă strâmbă din nas la orice nu e cu ketchup, a mușcat, a mestecat rar și a rămas o clipă cu privirea în vale.

— Tată, a zis el încet, asta e cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată.

Mi-a venit să-l strâng în brațe și să nu-i mai dau drumul. Nu i-am spus nimic. I-am pus doar o mână pe ceafă, cum îmi punea tata mie, și am privit amândoi lunca aburind în soare.

— Bunicul făcea sunetul ăsta? m-a întrebat.

— Bunicul cosea o luncă întreagă înainte să te trezești tu bine. El m-a învățat pe mine ce te învăț eu acum pe tine.

— Și de ce n-a venit și el?

Am tăcut o clipă.

— Pentru că i-au obosit mâinile, băiete. Și mi-a spus să te aduc pe tine în locul lui.

Când ne-am întors, pe la prânz, tata era la poartă, sprijinit în baston, cu ochii mijiți spre drum. Ne aștepta. Probabil ne așteptase de dimineață. Matei a lăsat rucsacul jos și a fugit la el cu cutea în mână, ridicând-o ca pe un trofeu.

— Bunicule, am făcut și eu sunetul! Fâș! Aproape ca tata!

Tata a luat cutea în mâna lui tremurândă. A întors-o pe toate părțile, a cântărit-o în palmă, așa cum cântărește un om un lucru cunoscut de o viață. Apoi i-a luat băiatului mâna și, cu degetele care nu mai țineau nici cana, i-a arătat încă o dată, foarte încet, cum se trage cutea pe un tăiș închipuit.

— Nu cu forța, i-a șoptit. Cu ritm.

M-am întors cu spatele la ei și m-am făcut că-mi caut ceva în rucsac. Nu voiam să mă vadă niciunul cum îmi tremurau, pentru prima dată în viața mea, și mie mâinile.

Voi mai țineți minte cine v-a pus prima dată unealta în mână — și mai are cine s-o ia astăzi de la voi?