Vecinele spun că mi-am pierdut mințile fiindcă merg în fiecare dimineață la cimitir, la 68 de ani, de doi ani încoace. Nu știu ele că acolo e singurul loc din lume unde încă îl mai găsesc pe Vasile…

Vecinele spun că mi-am pierdut mințile fiindcă merg în fiecare dimineață la cimitir, la 68 de ani, de doi ani încoace. Nu știu ele că acolo e singurul loc din lume unde încă îl mai găsesc pe Vasile.

Mă scol tot la cinci, cum m-am sculat o viață întreagă. Nu pentru că ar mai avea cine să-mi ceară ceva, ci pentru că trupul meu nu știe altfel. Pun ibricul pe aragaz din obișnuință, apoi îmi aduc aminte că nu mai am cui face cafeaua, și-l trag înapoi. Uneori o fac totuși, o cafea, și rămâne rece pe masă, lângă scaunul lui gol.

Îmi leg baticul, cel cu flori mărunte, îmi trag bocancii ăia grei pe care Vasile mi-i cumpărase de la târg să nu-mi alunec iarna pe gheață, și ies pe poartă. Afară e răcoare și liniște, doar câinele lui Costel mai latră o dată, scurt, și tace.

Poteca până la cimitir o știu pe de rost. Trec pe lângă salcâmii de la marginea uliței, număr aceleași gropi în drum pe care le ocolesc de patruzeci de ani, cotesc pe lângă fântâna cu cumpănă. Aș putea merge cu ochii închiși. De multe ori chiar așa merg, cu privirea în pământ, și tot ajung.

La cruce am plantat doi trandafiri, unul într-o parte, unul în alta. E o cruce de stejar, făcută de mâna lui Costel, că Vasile așa ar fi vrut, lemn, nu marmură rece. Trandafirii au prins bine. Vara au flori roșii, pe care nu le rup niciodată.

Vecinul Costel mi-a adus și o băncuță, într-o zi, fără să i-o cer. A pus-o lângă cruce, a bătut-o bine în pământ să nu se clatine, și-a plecat fără să zică nimic. De atunci mă așez pe ea în fiecare dimineață și stau.

Și-i povestesc. Lucruri mărunte, de care nimănui nu i-ar păsa. Că a venit poștașul cu pensia și că iar s-a scumpit pâinea. Că prunul din spatele casei a dat rod anul ăsta, atâta prun cât n-am mai văzut. Că m-a durut șoldul azi-noapte. Vasile n-a fost niciodată om de vorbe multe, dar tăcerea dintre noi n-a fost niciodată goală — era plină, ca o cameră caldă în care nu trebuie să aprinzi lumina ca să știi că nu ești singur. Așa e și acum. Eu vorbesc, el tace, și tăcerea lui îmi ține de cald.

Vecinele mă văd trecând și-și fac cruce. „Sărmana Marioara, a înnebunit de tot”, șușotesc la poartă, cu mâna la gură, crezând că nu aud. Ba aud. Aud și nu aud, în același timp. Cuvintele lor trec pe lângă mine ca vântul printre salcâmi — le simt, dar nu mă opresc din drum pentru ele.

Fie-mea, Lenuța, a venit de la Cluj acum vreo lună. A stat două zile, a gătit, a spălat perdelele, s-a uitat la mine cum îmi pun baticul dimineața și s-a supărat.

— Mamă, ce zice lumea? Nu-ți dai seama cum te privește tot satul?

— Lumea zice ce vrea, i-am răspuns. Eu merg unde am nevoie.

— Dar nu e sănătos, mamă. De doi ani, în fiecare zi. Trebuie să mergi mai departe.

M-am uitat la ea, la fata mea, și n-am știut cum să-i spun un lucru pe care doar cine a pierdut jumătate din el îl înțelege.

— Iar eu am nevoie de el, am zis într-un târziu. Atâta tot.

Lenuța a plecat înapoi la Cluj cu ochii roșii. M-a sunat în seara aia și mi-a zis că mă iubește și că-i pare rău că s-a răstit. I-am spus că știu, că și pe mine mă doare, dar că fiecare își duce durerea cum poate. Ea o duce muncind, eu o duc mergând la el.

Nu m-am dus la cimitir să mor și eu acolo, cum cred ele. M-am dus fiindcă acolo, pe băncuța aia, în răcoarea dimineții, cu trandafirii lângă mine, îl simt cel mai aproape. Acasă e mai greu. Acasă e patul în care patruzeci și doi de ani am adormit cu mâna lui pe pieptul meu, și acum e gol pe jumătate. Acasă e scaunul lui, cana lui, cârligul în care-și ținea pălăria. La cimitir măcar știu unde e.

Și în fiecare dimineață, când mă așez pe băncuță, mă întorc cu gândul la dimineața aceea de februarie. La dimineața în care m-am trezit lângă el și ceva nu era ca de obicei.

Dimineața aceea

Era în februarie, acum doi ani. Un februarie cu zăpadă mare, din aia care se așază pe garduri ca o pătură și înghite toate zgomotele satului. M-am trezit la cinci, ca de obicei, cu spatele lipit de el și cu mâna lui grea pe pieptul meu, cum dormea de-o viață — nu-l ținea somnul dacă nu-și punea palma acolo, deasupra inimii, ca și cum ar fi vrut să se asigure toată noaptea că încă bate.

Doar că mâna era rece.

Nu rece cum ți-e mâna dimineața, când s-a strecurat de sub pătură. Rece altfel. O răceală care venea din adânc, din el, nu din aer. Am rămas nemișcată. Am ascultat. În casă era o liniște pe care n-o mai auzisem niciodată — nu se auzea respirația lui, sforăitul acela ușor cu care mă obișnuisem în patruzeci și doi de ani și de care mă plângeam, proasta de mine.

Am șoptit: „Vasile.” Nimic. „Vasile, măi omule.” Nimic.

Am știut. Am știut înainte să-mi întorc capul spre el. Trupul știe astfel de lucruri înaintea minții.

Și atunci am făcut ceva ce nu i-am spus nimănui până acum. N-am țipat. N-am sărit din pat. N-am dat fuga la telefon. Am rămas acolo, lângă el, cu mâna lui rece în mâinile mele, și am stat un ceas întreg. Un ceas.

I-am ținut palma între palmele mele și am frecat-o încet, cum îi frecam mâinile iarna când venea de la lemne, degerat. Am suflat în ea. Prostii — știam că e prostie. Dar nu voiam. Nu voiam încă. Știam că, în clipa în care mă ridic și pun mâna pe telefon, o să vină oameni, o să se umple casa, o să mi-l ia. Și atunci o să fie adevărat.

Cât timp îi țineam eu mâna, mai era al meu. Mai eram doi. Afară se lumina încet, se auzeau primele găini, un motor pornind undeva la capătul satului. Lumea se trezea, ca în orice dimineață de iarnă. Iar eu stăteam în patul nostru și-i dădeam soțului meu, pentru ultima oară, din căldura mea. Nu ca să-l învii — nu eram nebună, oricât ar zice ele acum. Ci fiindcă atâta mai puteam face pentru omul care patruzeci și doi de ani îmi pusese seara mâna pe inimă.

Când s-a făcut șase, m-am ridicat. I-am tras pătura până la bărbie, cum îi plăcea. I-am netezit părul cu mâna. M-am îmbrăcat, mi-am legat baticul — și abia atunci am ieșit în drum și am bătut la Costel. Nu mai știu ce i-am spus. Cred că doar atât: „S-a dus, Costele.” El a înțeles din prima. A lăsat totul și-a venit, a chemat el ce trebuia chemat.

Restul îl țin minte pe bucăți. Femeile din sat venind cu năframe negre și cu oale acoperite. Popa. Colacii pe masa din tindă. Mirosul de tămâie și de ceară care ți se lipește de haine zile întregi. Lenuța sosind de la Cluj cu ochii umflați, aruncându-mi-se în brațe în prag și tremurând ca un copil. Sicriul în casa cea mare, trei zile. Mâinile care mă țineau de coate la groapă, să nu cad. Bulgării de pământ înghețat căzând peste lemn cu un sunet pe care nu-l mai scot din urechi.

De ce mă duc

Costel a făcut crucea din stejar chiar în săptămâna aceea, din lemnul lui, în șura lui. Zicea că marmura rece e pentru cei pe care nu i-a iubit nimeni cu adevărat, iar pe Vasile l-a iubit lumea. La primăvară am dus trandafirii. Îi cumpărasem de la o femeie în piață, la Târgu Neamț, doi butași amărâți și uscați, și nu credeam c-or să prindă. Au prins. Vara asta au dat atâtea flori câte n-am văzut la niciun trandafir din grădină.

Și-am început să merg. La început o dată pe săptămână, cu o lumânare. Apoi mai des. Apoi în fiecare dimineață. Nu mi-am propus, nu m-am hotărât într-o zi. Pur și simplu, dimineața, când mă trezeam la cinci în patul acela pe jumătate gol, nu mai suportam pereții. Casa fără el urla de tăcere — o tăcere goală, rea, care te apasă pe piept. La cimitir, tăcerea era altfel. Era tăcerea lui. Cea plină, cea bună. Aceeași în care trăisem o viață, când stăteam serile pe prispă și nu ne spuneam nimic, fiindcă nu era nevoie.

Nu m-a durut ce zic vecinele. M-am obișnuit cu ele într-o viață de sat. M-a durut că fata mea, sânge din sângele meu, a crezut și ea, o vreme, că am luat-o razna. Că a sunat preoteasa, că a sunat pe cine trebuia, întrebând dacă n-ar fi bine să mă ia la Cluj, la un doctor, „că mama nu mai e cum era”.

Până într-o dimineață, la sfârșitul verii trecute, când a venit iar, fără să-mi dea de veste. A ajuns pe la cinci și jumătate, obosită de drum, direct din mașină. Nu m-a găsit acasă. A știut unde sunt. A venit după mine la cimitir, pe potecă, în pantofii ei de oraș care i se afundau în pământul moale.

M-a găsit pe băncuță, povestindu-i lui taică-său că nepotul a luat premiu la școală. S-a oprit la câțiva pași, în spatele meu. N-am auzit-o. Când m-am întors, era acolo, cu mâna la gură, plângând fără niciun sunet.

Nu mi-a mai spus nimic despre doctor. S-a așezat lângă mine pe băncuță, m-a luat de după umeri și-a stat. Am tăcut amândouă, mult, cum tăceam eu cu tatăl ei. Apoi a zis, încet:

— Zi-i și din partea mea, mamă. Zi-i că-mi e dor.

Și i-am zis.

Acum Lenuța nu se mai supără. Când mă sună, prima întrebare e: „Ai fost azi la tata?” Ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Și, pentru mine, chiar este.

Am 68 de ani. Poate mai am zece înainte, poate doar unul. Nu știu câtă vreme o să mă mai vadă lumea trecând pe uliță în zori, cu baticul cu flori mărunte și cu bocancii lui, și-o să-și mai facă cruce în urma mea. Nu-mi mai pasă demult. Eu știu doar atât: până în ziua în care m-oi întinde și eu lângă el, sub crucea de stejar, între cei doi trandafiri, în fiecare dimineață mai am unde să mă duc. Mai am cui să-i spun că a dat prunul rod și că iar s-a scumpit pâinea. Și cât timp mai am asta, nu sunt singură. Orice-ar zice satul.

Voi ce credeți — oamenii care ne iubesc cu adevărat ar trebui să ne oprească din lucrul care ne mai ține în viață, doar fiindcă altora li se pare ciudat? Sau ar trebui să ne lase să mergem pe drumul nostru, oricât de întortocheat, până la capăt?