Când am luat primul salariu, colegii mă întrebau ce-mi cumpăr — telefon, haine. Eu m-am dus la o agenție și am plătit trei nopți la mare pentru mama și tata, care la 61 de ani nu văzuseră niciodată marea…

Când am luat primul salariu, colegii mă întrebau ce-mi cumpăr. Telefon nou, ziceau unii. Adidași, o geacă, poate o consolă. Eu am ieșit de la muncă, am luat troleul până în centru și am intrat într-o agenție de turism.

Aveam 23 de ani și mâinile îmi tremurau puțin când am numărat banii pe tejghea. Femeia de la ghișeu m-a întrebat unde vreau să plec.

— Nu plec eu, i-am spus. Părinții mei. Trei nopți la mare. Ei n-au văzut marea niciodată.

Am crescut într-un sat din Vaslui, într-o casă în care fiecare leu era numărat de trei ori înainte să iasă pe ușă. Tata, Costel, a muncit o viață cu ziua — la săpat, la construcții, la coasă, la ce se găsea. Mama, Lenuța, a spălat, a gătit și ne-a crescut pe toți patru pe lângă pământ, pe lângă găini, pe lângă butoiul de varză care trebuia să țină iarna întreagă.

Cuvântul „concediu” la noi nu se folosea. „Vacanță” era ceva ce auzeam la televizor, la alții.

Când am dat prima oară telefon acasă să le spun, tata a tăcut mult la capătul celălalt.

— La mare? La 61 de ani? Ce să caut eu acolo, măi băiete? Marea e pentru tineri, nu pentru unul ca mine, cu spatele stricat de atâta sapă.

— E cadoul meu, tată. Nu se discută.

L-am auzit oftând. În fundal, mama întreba ceva, iar el i-a spus, mai mult mârâind: „Zice ăsta să mergem la mare.” Și-am auzit-o pe mama râzând scurt, neîncrezătoare, de parcă spusesem o prostie.

Trei săptămâni am insistat. La fiecare telefon găseau alt motiv: cine dă la găini, cine udă roșiile, ce zic vecinii, că doar n-o să-și lase gospodăria de izbeliște pentru niște fițe. Până când, într-o seară, tata a zis doar atât:

— Bine. Dacă chiar vrei tu așa.

I-am luat bilete de tren. În dimineața plecării i-am găsit îmbrăcați „ca de duminică” — tata cu cămașa albă scrobită și cu pantofii ăia negri pe care-i scotea doar la nuntă și la înmormântare, mama cu rochia bună și cu basmaua cea nouă. Între genunchi, în tren, mama ținea o sacoșă cu mâncare de acasă: ouă fierte, o bucată de slană, roșii, pâine făcută de ea și o sticlă de apă de la fântână. „Că cine știe ce mâncare o fi pe-acolo și cât o costa”, a zis, strângând sacoșa la piept de parcă ar fi fost un copil.

Toată noaptea în tren tata n-a prea dormit. L-am prins de câteva ori uitându-se pe geam în întuneric, la luminile satelor care fugeau în urmă. La un moment dat m-a întrebat, încet, ca să n-o trezească pe mama:

— Măi băiete… e adânc? Marea. E adânc de tot?

— E, tată. Dar noi stăm la mal.

A dat din cap și n-a mai zis nimic. Dar l-am văzut cum și-a frecat palmele bătătorite una de alta, cum făcea mereu când era emoționat și nu voia să arate.

Am ajuns dimineața. Am lăsat bagajele la pensiunea aia mică și curată, cu mușcate roșii la geam, iar eu abia așteptam. Le-am spus doar atât:

— Lăsați sacoșa aici. Veniți cu mine.

I-am luat pe amândoi de braț și am pornit-o pe stradă în jos, spre faleză. Tata mergea încet, ținându-și pălăria cu mâna, că bătea vântul. Mama tăcea. Se auzeau pescărușii, se simțea în aer un miros nou, sărat, pe care niciunul dintre ei nu-l mai simțise vreodată în viață.

Am ajuns sus, pe faleză. În fața noastră se deschidea totul. Și atunci s-au oprit amândoi în loc.

Doi copii bătrâni în fața apei

Marea era acolo, întinsă până unde nu se mai vedea, albastră-cenușie, mișcându-se toată deodată, mare cât lumea. Câteva secunde n-a zis nimeni nimic. Doar vântul și valurile.

Tata și-a scos pălăria de pe cap. Încet, ca la biserică. A rămas cu ea strânsă în mână, la piept, și se uita drept înainte, fără să clipească. Mama și-a dus mâna la gură. I-am văzut ochii umplându-se, dar nu de tristețe — de altceva, de ceva pentru care nu găsesc nici acum cuvântul potrivit.

— Doamne… a șoptit ea. Doamne, Costele, uite câtă apă.

Tata n-a putut să spună nimic. A dat doar din cap, de câteva ori, ca și cum ar fi fost de acord cu ceva ce nu i se spusese.

Am coborât pe plajă. Nisipul le intra în pantofii cei buni, așa că s-au așezat amândoi pe o bordură, ca doi copii cuminți, și și-au scos încălțările. Tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi, cu pălăria încă în mână. Mama și-a strâns rochia și și-a luat papucii în cealaltă mână. Și-au dat drumul unul altuia doar cât să se descalțe, apoi iar s-au prins de mână și au pornit spre apă, șovăind, ca pe gheață.

Primul val i-a luat prin surprindere. A venit mai repede decât se așteptau, le-a acoperit gleznele și s-a retras, trăgând nisipul de sub tălpile lor. Mama a țipat scurt și a râs, un râs pe care nu i-l mai auzisem niciodată — nu râsul obosit de acasă, ci unul limpede, tânăr. Tata s-a clătinat, a prins-o de umăr, și-au râs amândoi, doi oameni de 61 de ani stând în marginea mării cu papucii în mână, uzi de picioare, râzând ca doi copii scăpați de la școală.

— Rece e! a strigat tata. Măi, da’ e rece!

— Lasă că te obișnuiești, i-a zis mama, și l-a tras mai adânc, până la genunchi.

Am stat pe plajă până seara. Au mâncat semințe, au dat de mâncare la pescăruși din pâinea mamei, tata a adunat trei scoici într-o batistă și le-a pus în buzunar „să le duc acasă, să le arăt lu’ vecinu’ Gheorghe, că el nu crede oricum”. Nu s-au atins de sacoșa cu ouă fierte în ziua aia — le era rușine s-o scoată acolo, între atâția oameni, dar mie mi-au povestit după că le-au mâncat seara, în cameră, cu perdeaua trasă, „că erau bune, păcat să se strice”.

Poza de la apus

Spre seară, soarele începea să coboare, iar cerul s-a făcut portocaliu și roz, cum tata nu văzuse decât peste dealurile din sat, dar niciodată așa, peste atâta apă. Stăteau amândoi cu spatele la mine, la marginea valurilor, ținându-se de mână, două siluete mici în fața unei lumini uriașe. Am scos telefonul și am făcut o poză. Nu s-au întors, nu au pozat, nu au știut nici măcar că i-am fotografiat. Doar stăteau acolo și priveau.

Poza aia o am și acum. Am schimbat de-atunci vreo cinci telefoane, dar de fiecare dată prima grijă a fost s-o mut pe cel nou. E cel mai valoros lucru pe care îl am.

La întoarcere, în tren, mama a adormit repede, cu capul pe umărul tatei. El se uita iar pe geam, dar altfel decât la ducere. Și-atunci mi-a spus, fără să întoarcă privirea, cu o voce pe care nu i-o știam:

— Măi băiete… nu credeam c-am s-apuc s-o văd. O viață am muncit și nu credeam c-am s-apuc.

N-am știut ce să-i răspund. M-am prefăcut că mă uit și eu pe geam, ca să nu-mi vadă ochii.

Au trecut 16 ani de-atunci. Am urcat la muncă, am câștigat de zece ori mai mult decât primul salariu ăla care mi se părea o avere. Mi-am luat mașină, mi-am luat casă, mi-am cumpărat lucruri la care băiatul de 23 de ani nici nu visa. Și vă spun cinstit: niciun ban din toți banii pe care i-am făcut de-atunci n-a valorat cât cele trei nopți alea. Absolut niciunul.

Tata nu mai e de doi ani. S-a stins liniștit, în patul lui, iarna. La priveghi, printre lucrurile pe care mama le-a scos pe masă, era și o batistă veche, împăturită. Înăuntru — trei scoici. Le ținuse 14 ani într-un sertar, lângă actele bune.

Mama trăiește tot la sat. Când mă duc la ea, uneori scoate telefonul meu din mână, caută poza aia de la apus și se uită la ea mult, în tăcere. Apoi mi-l dă înapoi și zice mereu același lucru:

— Ce bine c-am fost. Ce bine că ne-ai dus.

Câți părinți din satele noastre s-au lipsit de tot o viață întreagă, au numărat fiecare leu de trei ori și n-au apucat niciodată să-și facă lor măcar o bucurie? Voi ați reușit să vă duceți vreodată părinții undeva, măcar o dată, acolo unde ei n-au fost niciodată?