Le-am ascuns unde-i duc până am răsucit cheia în contact. Bunica Aurica se așezase pe bancheta din spate cu poșeta neagră strânsă la piept, în rochia ei bună, cea neagră cu floricele pe care o scotea din șifonier numai de Paști și de Crăciun. Bunicul Vasile stătea în față, lângă mine, și-și tot netezea cu palma cămașa albă, călcată de cu seară.
— Unde mergem, maică, de ne-ai gătit ca de nuntă? a întrebat bunica.
— O să vedeți, am zis și am dat cu spatele afară din curte.
Opelul meu era luat la mâna a doua, cu 180.000 de kilometri la bord și un scaun care scârțâia, dar pentru mine era prima mașină din viața mea. Aveam 27 de ani, primul salariu întreg de educatoare intrase pe card, și în sfârșit puteam să fac ce visam de când mă știu.
Aveam 6 ani când mama și tata au murit într-un accident, pe un drum spre mare. Îmi amintesc doar că bunica m-a luat de mână la înmormântare și nu mi-a mai dat drumul. M-au dus în satul lor din Sălaj, într-o casă cu tindă și cu o sobă care trosnea iarna, și m-au crescut ca pe copilul lor.
Bunicul se scula pe întuneric și mulgea, apoi ducea laptele cu bicicleta prin sat ca să-mi ia rechizite la fiecare septembrie. Bunica muncea cu ziua pe la vecini, la sapă, la cules, ca să-mi plătească meditațiile.
Când am intrat la facultate și trebuia plătit primul an, s-a dus în grajd, a dezlegat vaca și a vândut-o. A rămas apoi cu privirea la grajdul gol, pe geamul din bucătărie, și mi-a zis, fără să se întoarcă spre mine:
— Educația ta e mai importantă decât o vacă, maică. Vaca se mai ia. Anii tăi, nu.
N-am uitat niciodată fața ei în geamul acela.
Am prins drumul mare și abia atunci le-am spus.
— Mergem la Iași. La moaștele Sfintei Parascheva.
În oglindă am văzut-o pe bunica ducându-și amândouă mâinile la piept.
— Vai de mine, Daniela, a șoptit. Nu. E prea scump. Ce, ai înnebunit?
— Bunico, de câți ani vorbiți voi de drumul ăsta?
A tăcut. Bunicul s-a întors spre geam.
— De vreo 40, a zis el încet. De când eram tânăr. Tot ziceam că la anul, că la anul… și veneau mereu altele. Școala ta, hainele, doctorii.
— Ei, la anul a venit, am zis. N-am cea mai bogată nepoată din lume?
Bunica a început să plângă în spate, fără zgomot, cu batista la gură.
Am mers 8 ore, cu două opriri. La una din ele, bunicul a coborât, s-a uitat lung la câmpurile de pe marginea drumului și a spus că nu văzuse Moldova în viața lui.
Am tras la o pensiune mică, la două străzi de catedrală. Când am deschis ușa camerei, bunica a rămas în prag. Se uita la pat, la baie, la televizor, de parcă intra într-un palat.
— Astea toate-s ale noastre trei zile? a întrebat.
— Toate, bunico.
Bunicul a găsit telecomanda și s-a jucat cu televizorul ca un copil. Bunica pipăia prosoapele. S-au fotografiat la fereastră, lângă pat, în fața oglinzii — la fiecare colț, ca la prima vacanță din viața lor. Și chiar asta era.
A doua zi am stat la coadă la catedrală de dimineață. Era o mare de oameni, miros de tămâie și de ceară topită, un murmur de rugăciune care nu se oprea. Bunicul mă ținea de mână, cu palma lui mare, plină de bătături tari cât niște pietricele, așa cum mă ținuse când eram mică și traversam șoseaua.
Bunica a aprins lumânări. Una, apoi încă una, apoi încă una. Le-am înțeles fără să întreb: erau pentru mama și pentru tata. A rămas în fața lor cu buzele tremurând și cu lacrimile șiroind, șoptind niște cuvinte pe care nu le-am auzit.
Iar bunicul, lângă mine, s-a aplecat și mi-a spus la ureche ceva ce n-am să uit cât trăiesc.
— Dragostea se întoarce mereu înmulțită, maică, mi-a șoptit. Ce ne-ai dat tu nouă zilele astea o să-ți vină înapoi de zece ori. Ține minte de la mine, chiar și când eu n-o să mai fiu să ți-o spun.
Am dat din cap și l-am strâns de mână, dar n-am înțeles atunci ce spunea. Credeam că e doar felul lui de a vorbi, cum vorbesc bătrânii, cu o vorbă înțeleaptă la fiecare colț. N-am stat să mă gândesc de ce, în mijlocul atâtei bucurii, îmi vorbea el deodată despre ziua când n-o să mai fie.
Ultima seară la Iași
Ne-am plimbat toate cele trei zile prin oraș, încet, că bunicul obosea repede și se oprea des pe câte o bancă. Le-am cumpărat plăcintă poale-n brâu de la o gogoșerie, iar bunica a spus, râzând, că n-a mâncat în viața ei plăcintă pe care s-o fi făcut altcineva pentru ea. Am intrat în Palatul Culturii, am stat la o cafea la o terasă și bunicul a insistat să plătească el, deși știam că are în buzunar exact bancnota pe care i-o strecurasem eu de dimineață.
În ultima seară am ieșit pe balconul pensiunii. Se vedeau turnurile catedralei luminate, iar aerul mirosea a toamnă și a frunze arse pe undeva prin curți. Bunica intrase să se culce. Am rămas doar noi doi, eu și bunicul, rezemați de balustradă.
M-a privit mult, așa cum te privește cineva care vrea să-ți țină minte fața.
— Știi tu când te-am mai văzut ultima oară așa de fericită cum ai fost zilele astea? m-a întrebat.
— Când, bunicule?
— Când erai mititică și te luam de mână și mergeam la prăvălia din sat, iar eu îți cumpăram o pungă de bomboane. Aveai ochii ăștia, mari, care râdeau înainte să râdă gura. Aceeași bucurie o ai și acum. Numai că, uite cum s-a întors roata — de data asta tu ne-ai cumpărat nouă bomboanele.
Am râs amândoi, dar mie mi s-a pus un nod în gât. Nu știam de ce.
— O să mai venim, bunicule, i-am spus. La anul, la vară. Te duc și la mare, să vezi și marea.
M-a bătut ușor pe mână, cu palma lui aspră.
— Om vedea, maică. Dar drumul ăsta era drumul meu. Ăsta l-am dus la capăt. Restul e al vostru.
Nu l-am întrebat ce vrea să spună. Eram obosită, fericită, plină până la refuz de zilele acelea. Am pus vorbele lui la un loc cu toate celelalte lucruri frumoase și nu m-am mai gândit la ele. Așa fac oamenii tineri — cred că mai au timp la nesfârșit.
Peste 3 luni
Ne-am întors acasă, în Sălaj, iar viața a intrat pe făgașul ei. Eu m-am dus înapoi la grupa mea de copii, la Timișoara, și-i sunam pe bunici în fiecare seară. Bunicul răspundea mereu la fel: „Bine, maică, bine. Ne uităm la pozele de la Iași.” Le pusese pe toate într-un plic și le scotea în fiecare zi, mi-a spus bunica mai târziu, le așeza pe masa din bucătărie și le privea una câte una, ca pe niște icoane.
A slăbit în lunile acelea, dar nimeni nu s-a alarmat. Era bătrân, obosise, dormea mult. Bunica zicea că doarme liniștit, cu un zâmbet pe față. Într-o dimineață de la sfârșitul lui noiembrie, s-a culcat de seară și nu s-a mai trezit. Avea 76 de ani. Doctorul a spus că inima pur și simplu s-a oprit, fără chin, în somn.
Am condus cele 8 ore înapoi, pe același drum pe care mersesem cu el fericit lângă mine, doar că de data asta plângeam la fiecare kilometru. L-am înmormântat în cimitirul din sat, sub nucul de lângă gard, într-o zi rece în care pământul înghețase deja. A venit tot satul. Bunica ținea în mână, tot timpul slujbei, plicul acela cu poze.
Abia după înmormântare, când am rămas singură în bucătăria copilăriei mele, am răsturnat pozele pe masă și le-am privit una câte una, așa cum le privise el în ultimele luni. Erau toate acolo — bunica pipăind prosoapele, bunicul cu telecomanda în mână, râzând, cei doi la fereastra pensiunii, la coada de la catedrală.
Și era una, cea mai frumoasă, făcută de un pelerin căruia îi întinsesem telefonul: bunicii mei, amândoi, în fața catedralei, în hainele lor de sărbătoare, zâmbind. Bunica cu rochia neagră cu floricele, bunicul cu cămașa albă călcată, ținându-se de mână ca doi tineri. Nu i-am văzut niciodată, în toată viața mea, mai fericiți decât în poza aceea.
Am stat cu ea în mână și, deodată, mi-au venit înapoi toate vorbele lui de pe balcon. „Drumul ăsta era drumul meu. Ăsta l-am dus la capăt.” „Chiar și când eu n-o să mai fiu să ți-o spun.” „Om vedea, maică.”
Atunci am înțeles ce fusese, de fapt, călătoria aceea. Nu fusese o vacanță. Fusese ultimul lui drum și el o știuse cumva, cum știu bătrânii lucrurile astea, dincolo de vorbe. 40 de ani așteptase drumul acela nu pentru moaște, nu pentru catedrală, ci ca să mă vadă pe mine, măcar o dată, dându-le și eu ceva înapoi, ca să plece împăcat că din copilul de 6 ani pe care-l luaseră de la o înmormântare crescuse un om care știe să iubească.
Și mi-am amintit ce-mi șoptise la ureche, în fața lumânărilor aprinse pentru părinții mei: că dragostea se întoarce mereu înmulțită. Mi-o spusese ca să am ce ține în mână în seara aceasta, când el n-avea să mai fie. Bomboanele pe care mi le cumpărase el o viață întreagă nu se terminaseră niciodată. Mi le înapoiase, la sfârșit, exact în ziua în care crezusem că eu îi cumpăr lui una.
Bunica mai trăiește. Stă tot în casa din Sălaj, cu poza aceea pusă în ramă pe perete, lângă icoană. Când mă duc la ea, ne așezăm amândouă în fața ei și îi povestesc bunicului, cu voce tare, ce mai fac copiii de la grupă. Bunica râde și plânge în același timp, și zice că simte că ne aude.
Nu regret niciun leu din drumul acela. Regret doar că n-am pornit motorul mai devreme. Că am așteptat primul salariu întreg, în loc să-i duc cu trenul, cu ce aveam, cu doi ani mai devreme, cât încă mai era timp.
Voi ați apucat să le mulțumiți bunicilor cât mai erau? Spuneți-mi în comentarii cu ce v-au crescut ei — poate, citindu-vă, altcineva pornește motorul azi, nu la anul.
📖 Notă despre această poveste
Povestea de mai sus este fictivă, dar se inspiră din întâmplări care se petrec în viața reală. Scopul ei este să atragă atenția asupra unor situații prin care pot trece oamenii din jurul nostru. Personajele și numele lor sunt imaginare, iar întâmplările descrise nu sunt corelate cu instituțiile sau cu locurile menționate.
Imaginile care însoțesc povestea sunt generate cu inteligența artificială și au rol strict ilustrativ — persoanele din imagini nu există în realitate și nu trebuie confundate cu persoane reale. Orice asemănare cu persoane, fapte sau locuri din realitate este pur întâmplătoare.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.