În fiecare dimineață, femeia cu care sunt însurat de 46 de ani se uită la mine ca la un străin și mă întreabă cine sunt. Și în fiecare dimineață o iau de la capăt și o cuceresc din nou…

— Cine ești dumneata și ce cauți în patul meu?

Aurica stătea ridicată în capul oaselor, cu plapuma trasă până la bărbie, și mă privea cu ochii mari, speriați, ca pe un hoț intrat noaptea pe geam. Femeia asta îmi e soție de 46 de ani. În dimineața aceea nu mai știa nici atât.

Mă cheamă Gheorghe, am 71 de ani, și de 2 ani învăț în fiecare dimineață cum să-mi cuceresc din nou nevasta.

M-am dat jos din pat încet, ca să n-o sperii și mai tare, și i-am vorbit blând, cum vorbești cu un copil trezit dintr-un vis urât.

— Nu-ți fac niciun rău, Aurica. Stai liniștită. Îți fac un ceai, da?

La numele ei s-a mai domolit puțin.

— De unde știi cum mă cheamă? m-a întrebat.

— Te cunosc de mult, i-am spus. De foarte mult.

Femeia asta știa pe de rost peste 200 de rețete și nu deschidea niciodată caietul. Știa zilele de naștere ale tuturor nepoților, ale cumnatelor, ale vecinilor de pe stradă. Nu uita niciun nume, niciun of, nicio poveste. Acum se pierde prin propria casă în care gătește de 46 de ani. Ieri a deschis ușa de la cămară crezând că e baia și a rămas un minut nedumerită, cu mâna pe borcanele de dulceață.

I-am pus ceaiul în față, la masa din bucătărie, în cana ei albastră cu o floare ștearsă pe margine. Apoi am adus albumul — ăla vechi, cu coperți îngălbenite, care miroase a praf și a timp. L-am deschis la poza de la nuntă.

— Uite, i-am zis, arătându-i cu degetul. Mireasa aia frumoasă ești tu. Iar ăla speriat de lângă ea, în costum împrumutat, sunt eu.

S-a uitat lung la poză. A zâmbit.

— Ce mireasă frumoasă… Da’ tare speriat mai era băiatul ăsta.

— Era, i-am zis. Îi tremurau mâinile.

— De ce?

— Pentru că nu-i venea să creadă că tu ai zis „da”.

Și atunci s-a întâmplat lucrul acela pe care nu-l pot explica nimănui. Fără să știe cine sunt, fără să-și amintească nimic, Aurica a întins mâna peste masă și a pus-o peste a mea. Ca și cum ceva mai vechi decât memoria, ceva îngropat mai adânc decât tot ce a uitat, îi șoptea că mâna asta e o mână sigură.

Am rămas așa, cu mâna ei într-a mea, și mi-am înghițit lacrimile. Că dacă plâng eu, plânge și ea, și pe urmă nu mai știe de ce plânge, și e mai rău.

Ziua noastră merge după un ceas pe care numai eu îl mai țin minte. Pastilele la 8, la 14 și la 20, fix la oră, că altfel se agită. Medicul de familie mi-a scris totul pe o foaie pe care o țin lipită pe frigider. Noaptea e partea grea — se trezește, nu știe unde e, mă strigă uneori „mamă”, vrea să plece „acasă”, deși e acasă. O iau de mână, aprind lumina mică și o plimb prin cameră până i se domolește frica.

Aceeași poveste i-am spus-o poate de 1.000 de ori — cum ne-am cunoscut la un bal la căminul cultural, cum am călcat-o pe rochie și cum m-a certat, cum am condus-o acasă pe un drum cu noroi. De fiecare dată mă ascultă ca și cum ar auzi-o întâia oară. Și, într-un fel, chiar o aude întâia oară.

Copiii sunt departe. Nicoleta e la Cluj, Radu la Timișoara, cu familiile și serviciile lor. Vin când pot — de sărbători, câteodată o dată la 2-3 luni. Și de fiecare dată e o lovitură pe care n-o pot povesti nimănui până la capăt.

Pentru că Aurica îi primește frumos. Le face loc pe canapea, îi întreabă de sănătate, le zâmbește. Doar că nu-i mai recunoaște. Îi tratează exact ca pe niște musafiri politicoși. Iar săptămâna trecută, când a venit Nicoleta de la Cluj, s-a întâmplat ceva ce nu-mi iese din minte nici acum.

Musafirii care erau, de fapt, copiii noștri

Nicoleta a venit într-o sâmbătă dimineața, cu mașina plină de pungi. Adusese portocale, brânză bună de la un magazin din Cluj, un fular nou pentru maică-sa, medicamentele pe care le comandase online pentru că aici, în Fălticeni, se găseau greu. A intrat în casă cu brațele pline, cu ochii deja umezi, așa cum îi are ori de câte ori trece pragul.

Aurica a ridicat privirea de pe canapea. A zâmbit frumos, politicos, exact cum ar zâmbi unei vecine venite cu treabă.

— Bună ziua, a spus. Poftiți, poftiți. Gheorghe, adu un scaun pentru doamna.

Am văzut cum Nicoleta se oprește în mijlocul camerei, cu pungile atârnându-i din mâini. A pus totul jos, încet, pe masă. S-a apropiat de maică-sa și s-a așezat lângă ea pe canapea.

— Mamă, eu sunt. Nicoleta.

Aurica s-a uitat la ea cu aceeași bunăvoință blândă și goală.

— Ce nume frumos, a zis. Și eu am avut o fată. Era mică, avea o rochiță în carouri… Acum n-o mai văd. O fi și ea mare, pe undeva.

Nicoleta i-a arătat pe telefon o poză cu cei doi copii ai ei, nepoții noștri — cel mic, de 10 ani, și fata, de 13, amândoi la Cluj, la școală, sănătoși și veseli. Aurica a luat telefonul în mână, l-a privit îndelung și a spus, cu o mândrie curată, ca și cum ar fi lăudat copiii altcuiva:

— Vai, ce copii frumoși aveți. Să vă trăiască. Se vede că sunt bine crescuți.

Erau nepoții ei. Copiii fiicei ei. Iar ea îi lăuda unei străine.

Nicoleta a dat din cap, a zâmbit forțat, a mai spus ceva de portocale. Apoi s-a ridicat, a zis că iese puțin la aer, și a plecat în curte. Am urmat-o după câteva minute. Am găsit-o în spatele casei, lângă gardul de scânduri, cu spatele la mine, cu umerii scuturați. Plângea fără zgomot, așa cum plâng oamenii care nu vor să-i audă nimeni.

— Tată, a zis printre lacrimi, fără să se întoarcă. Mama m-a lăudat. M-a lăudat pe mine, ca pe o străină. „Ce copii frumoși aveți.”

Am pus mâna pe umărul ei. N-am știut ce să spun. Ce să-i spui unui om că mama lui trăiește, respiră, gătește, zâmbește — și totuși mama lui nu mai e acolo?

— Ea tot te iubește, i-am zis într-un târziu. Numai că iubirea ei nu mai are unde să se agațe de nume și de chipuri. E undeva mai adânc. Ai văzut cum ți-a zâmbit? Nu zâmbește oricui așa.

Nicoleta s-a întors și m-a îmbrățișat, cum nu mă mai îmbrățișase de când era copilă. Am stat așa în curte, doi oameni mari, plângând lângă un gard de scânduri, în timp ce înăuntru Aurica ne aștepta liniștită, convinsă că are musafiri.

„Cum te cheamă?”

Radu, băiatul, sună mai des decât vine. E la Timișoara, are un serviciu care nu-l lasă, doi copii, rate, viața lui. Îl aud în glas cum se învinovățește de fiecare dată.

— Tată, poate ar trebui s-o dăm undeva, la un centru, unde e personal specializat. Nu poți tu singur, la 71 de ani.

— Pot, i-am spus. Cât timp mă mai țin picioarele astea, pot.

— Dar te termini. Nici tu nu ești de fier.

— Radule, femeia asta 46 de ani mi-a pus mâncarea caldă pe masă, m-a așteptat cu lumina aprinsă când veneam de la fabrică pe întuneric, m-a vegheat când am zăcut cu pneumonie și doctorii clătinau din cap. Acum e rândul meu. Nu se pune problema să plece de-acasă.

A tăcut la celălalt capăt al firului. Apoi a spus doar atât:

— Bine, tată. Dar dacă e prea greu, spune-mi. Vin. Lăsăm totul și vin.

Adevărul e că sunt zile grele. Sunt nopți în care mă trezește la 3 dimineața, țipând că cineva i-a intrat în casă, și eu, cu spatele care mă doare, o iau în brațe și-i cânt încet, ca la un copil, un cântec vechi pe care-l fredona ea la strung, când eram tineri. Sunt zile în care mă alungă din casă, îmi strigă că nu mă cunoaște, că-i sun soțul, că vine soțul ei acasă și o să vadă el cu mine. Iar eu îi zic: „Bine, Aurica, mă duc”, ies pe hol, aștept 5 minute, intru înapoi și zic „am venit, gata, sunt acasă” — și ea răsuflă ușurată și-mi zice „bine că ai venit, era un om străin aici adineauri”.

Omul străin sunt tot eu. Sunt și soțul care lipsește, și străinul care sperie. Uneori într-o singură dimineață le sunt pe amândouă.

Dar sunt și dimineți bune. Dimineți în care se trezește senină, mă vede și zâmbește, îmi zice „ai făcut cafeaua?” ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată, ca și cum boala asta ar fi ieșit pe fereastră peste noapte. Trăiesc pentru diminețile alea. Pentru 10 minute în care o am înapoi întreagă, cu certurile ei, cu vorbele ei, cu felul ei de a-mi spune că iar am uitat să sting lumina la baie.

Aseară a fost una dintre serile ciudate. Nici rea, nici bună. O seară în care era foarte liniștită. Ne-am culcat, am stins veioza, și în întuneric am auzit-o cum se întoarce spre mine. Mi-am ținut respirația. S-a uitat la mine mult, în lumina slabă care venea de pe geam, de la felinarul din stradă. Apoi a întins mâna și mi-a atins obrazul, cu vârful degetelor, ușor, ca și cum ar fi vrut să-și amintească un lucru prin piele.

— Ești un om bun, a spus. Se vede. Ai o față bună.

Mi s-a pus un nod în gât.

— Și tu ești o femeie bună, i-am spus. Cea mai bună pe care am cunoscut-o.

A tăcut o clipă. Apoi m-a întrebat, în șoaptă, fără urmă de teamă, doar cu o curiozitate blândă, de copil:

— Cum te cheamă?

Și eu, în loc să-i spun doar „Gheorghe”, i-am spus tot. I-am spus că o iubesc de 46 de ani. Că am cunoscut-o la un bal, într-o rochie albastră, că i-am călcat pe pantof și că ea m-a certat de mi-au țiuit urechile. Că ne-am luat săraci, cu o masă împrumutată și cu un inel cumpărat în rate. Că mi-a născut doi copii și că am plâns amândoi de fericire de fiecare dată. Că am înmormântat părinți, am ridicat casa asta cărămidă cu cărămidă, am trecut prin ierni grele și prin veri bune, și că, dintre toate femeile de pe pământ, pe ea am ales-o și pe ea o aleg în fiecare dimineață, de la capăt.

Aurica m-a ascultat până la sfârșit. Și apoi a râs. Un râs cald, mirat, ușor amuzat.

— Vai de mine, a zis. 46 de ani? Păi trebuie să fii nebun, omule.

Și am râs și eu. Am râs amândoi în întuneric — ea, fără să știe de ce; eu, ca să nu plâng. Am râs până am simțit cum mi se scutură pieptul și nu mai știam dacă e râs sau plâns, și pesemne că erau amândouă, cum sunt de doi ani încoace toate ale mele.

Pe urmă a adormit. Iar mâna ei, în somn, a rămas peste a mea. Nu știa cine sunt. Dar mâna ei știa. Mâna ei nu m-a uitat niciodată.

Dimineață o să mă trezesc iar primul. O să pun ceaiul la fiert, o să scot cana albastră cu floarea ștearsă, o să deschid albumul la poza de la nuntă. Și, dacă o să mă întrebe iar cine sunt, o s-o iau de la început. O să-i arăt mireasa frumoasă și băiatul speriat din costum împrumutat. O s-o cuceresc din nou. Am de gând s-o cuceresc în fiecare dimineață câte mi-au mai rămas, chiar dacă ea n-o să-și amintească niciodată că, până la urmă, m-a ales.

Voi ce credeți — iubirea adevărată e cea care rezistă chiar și atunci când celălalt a uitat că exiști?