O vezi pentru o clipă, un fulger ruginiu care zboară de pe o creangă pe alta, apoi dispare. Veverița roșie, cu urechile pufoase, e printre cele mai iubite vietăți ale pădurilor noastre, și nu degeaba. Puține animale ne fac să zâmbim atât de spontan.
E mică, vioaie și pare mereu grăbită. Dar în spatele acelor mișcări iuți se ascunde o ființă mult mai isteață și mai devotată decât bănuiești.
Veverița roșie, vietatea care ne fură inimile din pădure
Veverița roșie (Sciurus vulgaris) este un mic rozător care trăiește în copaci, ușor de recunoscut după blana ruginie și smocurile pufoase de pe urechi. O întâlnești în pădurile de conifere și de foioase din toată România.
Cântărește doar 250 până la 340 de grame, are corpul de circa 20 de centimetri și o coadă aproape la fel de lungă. Coada nu e doar frumoasă, o folosește pe post de balansier când sare între ramuri, ca pătură iarna și ca steguleț de comunicare.
Smocurile de pe urechi se văd cel mai bine iarna și aproape dispar vara, când animalul năpârlește. Oamenii o îndrăgesc tocmai pentru aerul ei jucăuș și pentru curajul cu care se apropie uneori de noi prin parcuri.
Cât de inteligentă și prevăzătoare este micuța acrobată
Veverița roșie e mult mai isteață decât pare. Toamnă îngroapă sute de ghinde, alune și nuci în locuri diferite și ține minte o bună parte dintre ascunzători, ca o cămară împrăștiată prin toată pădurea.
Nu hibernează, așa că micile depozite o țin în zilele grele de iarnă, când iese după hrană prin zăpadă. Ascunzătorile pe care le uită nu se pierd, ci dau naștere unor copaci noi, primăvara următoare.
Așa, fără să știe, veverița ajută pădurea să se reînnoiască an de an. Ca să-și păcălească hoții de provizii, se preface uneori că îngroapă hrana într-un loc, dar o ascunde de fapt în altul.
Instinctul matern care emoționează
Mama veveriță este de o grijă rar întâlnită. Își face un cuib sferic și călduros din mușchi și crenguțe, numit dreum, și aduce pe lume de obicei două rânduri de pui pe an, câte 3 până la 6 de fiecare dată.
Puii se nasc orbi, fără blană și complet neajutorați. Mama îi alăptează vreme de 8 până la 10 săptămâni și, dacă simte vreo primejdie, îi mută unul câte unul, ținându-i blând cu gura, până într-un cuib mai sigur.
De ce veverița roșie are nevoie de ajutorul nostru
În multe părți din Europa, veverița roșie a devenit tot mai rară. În Marea Britanie au mai rămas sub 140.000 de exemplare, alungate de veverița gri americană, care le transmite un virus mortal. La noi populațiile sunt încă sănătoase, mai ales în Carpați.
O amenință pierderea pădurilor, mașinile și capturarea ilegală ca animal de companie. Dacă vrei să o ajuți, poți lăsa alune crude nesărate, nuci sau semințe de floarea-soarelui, niciodată alune sărate, migdale sau pâine. Cel mai bun ajutor rămâne o pădure curată și liniștită.
Reține esențialul despre veverița roșie
Iată, pe scurt, lucrurile importante de păstrat în minte despre această vietate:
- Trăiește în pădurile din toată România, recunoscută după urechile pufoase
- Îngroapă sute de provizii toamnă și ține minte o parte din ele
- Mama își poartă puii în gură, unul câte unul, ca să-i ferească
- O protejăm cu alune crude nesărate, nu cu pâine sau alune prăjite
- Cea mai bună grijă e o pădure curată și nederanjată
Așa de mică și totuși atât de plină de viață, veverița roșie, cu urechile ei pufoase, rămâne printre cele mai iubite vietăți ale pădurilor noastre. Merită toată afecțiunea și respectul nostru.
Tu ai văzut vreodată o veveriță roșie, prin pădure sau prin parc? Spune-ne în comentarii ce te-a impresionat cel mai mult la ea.
Îți place ce citești?
Urmărește-ne pe Facebook ca să nu ratezi articolele noi.