Imaginează-ți o lume în care aproape nimeni nu știe să citească, iar o singură carte costă cât o gospodărie întreagă. Așa arăta Evul Mediu pentru omul de rând. Și totuși, oamenii aceia cunoșteau pe de rost poveștile sfinte. Cum? Le priveau pe pereți. Vitraliile catedralelor erau o „Biblie pentru cei ce nu știau să citească”, povestind scene religioase în imagini.
Este una dintre acele curiozități istorice care îți schimbă felul în care privești o biserică veche. Hai să vedem cum funcționa această carte uriașă din sticlă și lumină.
Vitraliile, „Biblia” celor care nu știau să citească
În secolele XII-XIII, doar 5 până la 10 la sută din populația Europei știa să citească, aproape exclusiv preoții și călugării. Pentru toți ceilalți, imaginea era singura cale spre poveste.
De aici și termenul folosit de istorici, Biblia pauperum, adică „Biblia săracilor”. Fiecare fereastră colorată povestea o scenă din Scriptură, pe care credinciosul o „citea” privind, nu silabisind cuvinte.
Ideea nu era nouă nici atunci. Papa Grigore cel Mare scria încă din jurul anului 600 că pictura este pentru cei neînvățați ceea ce este scrierea pentru cei care știu să citească.
De ce contau atât de mult aceste ferestre colorate
Vitraliile transformau pereții reci de piatră în povești vii, pe înțelesul oricui. Lumina care trecea prin sticlă era văzută ca însăși lumina divină coborând în lăcaș, o imagine puternică pentru un om simplu.
Preoții foloseau scenele de pe geamuri ca pe niște ilustrații în timpul predicii. Arătau spre o fereastră și povesteau mai departe.
Culorile aprinse și dimensiunile uriașe impresionau profund. O catedrală întreagă putea cuprinde zeci de astfel de „pagini” de sticlă, citite de jos în sus și de la stânga la dreapta, ca o bandă desenată verticală.
Ce povești se ascundeau în sticla colorată
Scenele înfățișau momente cheie din Vechiul și Noul Testament, vieți de sfinți și pilde morale. Nașterea, răstignirea și învierea lui Iisus erau printre cele mai des reprezentate.
Interesant e că apăreau și oameni obișnuiți. La catedrala din Chartres, breslele care plăteau ferestrele, brutari, dulgheri, blănari, fierari, își „semnau” donația printr-o scenă cu meseria lor în partea de jos. Un fel de reclamă medievală.
Fiecare culoare avea un înțeles bine stabilit. Roșul însemna sacrificiu, iar albastrul trimitea spre cer și divinitate.
Cum se nășteau aceste capodopere de sticlă
Meșterii porneau de la un desen pregătit dinainte, apoi tăiau bucăți mici de sticlă colorată și le prindeau între fâșii de plumb, fixate pe armături de fier. O singură fereastră mare cerea luni de muncă și o echipă întreagă.
Culoarea nu se picta la suprafață, ci se afla în masa sticlei. Se obținea adăugând oxizi metalici în pasta topită, cobalt pentru albastru, cupru pentru roșu, mangan pentru violet.
Catedrala din Chartres păstrează și azi circa 176 de vitralii originale din secolul al XIII-lea, pe aproape 2.600 de metri pătrați de sticlă. Notre-Dame din Paris ne arată și ea cât de vie putea fi această „Biblie” luminoasă.
Reține esențialul despre vitraliile medievale
Iată, pe scurt, lucrurile care merită ținute minte despre aceste ferestre povestitoare:
- Erau o „Biblie” în imagini pentru o lume analfabetă în proporție de peste 90 la sută
- Se „citeau” de jos în sus și de la stânga la dreapta, ca o poveste ilustrată
- Fiecare culoare avea un simbol: roșu pentru sacrificiu, albastru pentru divinitate
- Culoarea era în masa sticlei, din oxizi metalici, nu pictată deasupra
- Se păstrează și azi la Chartres și Notre-Dame, dar și în bisericile gotice din Sibiu, Brașov și Cluj
Privite azi, vitraliile medievale rămân printre cele mai frumoase curiozități istorice pe care ni le-a lăsat Evul Mediu. Nu erau simplă podoabă, ci o carte deschisă pentru toți.
Data viitoare când intri într-o biserică veche și vezi lumina colorată căzând pe podea, gândește-te că ții în față o pagină dintr-o „Biblie pentru cei ce nu știau să citească”, o poveste spusă în imagini, nu în cuvinte.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.