Îți torni un pahar cu apă rece și pui două cuburi de gheață fără să te gândești o clipă. Acum două secole, gestul ăsta banal valora bani frumoși și multă muncă grea pe lacul înghețat.
Înainte de frigider, gheața naturală era tăiată din lacuri iarna și păstrată în depozite izolate pentru a fi vândută vara. Era singura cale de a ține mâncarea rece pe arșiță, iar în jurul ei s-a clădit o industrie întreagă, astăzi aproape uitată.
Gheața tăiată din lacuri, o industrie întreagă înainte de frigider
În secolul al XIX-lea, gheața era marfă de preț, nu un moft. Fără ea, carnea se altera în câteva zile, laptele se acrea, iar berea nu putea fi păstrată peste vară.
Comerțul a fost pornit de americanul Frederic Tudor din Boston, supranumit „Regele Gheții”, care a trimis prima încărcătură spre insula Martinica în 1806. Mulți l-au crezut nebun. Apoi s-au îmbogățit cei care l-au urmat.
Spre sfârșitul secolului, doar în Statele Unite se recoltau aproximativ 25 de milioane de tone de gheață pe an. Practica era răspândită și în Europa, unde fiecare han sau berărie își dorea propriul depozit rece.
Cum se tăia gheața de pe lacul înghețat
Recoltatul se făcea în miezul iernii, când stratul de pe lac trecea de 20 de centimetri. În iernile geroase, blocurile depășeau 30 de centimetri și erau mult mai rezistente la topire.
Lucrătorii însemnau mai întâi un caroiaj pe suprafața înghețată, apoi crestau gheața cu fierăstraie lungi și cu pluguri trase de cai. Desprindeau astfel blocuri pătrate de 50 până la 100 de kilograme.
Munca era pe cât de grea, pe atât de periculoasă. Un pas greșit pe gheața subțire de la margine și omul cădea în apa înghețată. Blocurile se scoteau cu cârlige de metal și se împingeau pe canale tăiate în gheață, până la mal.
Secretul depozitelor unde gheața rezista până vara
Aici e partea care uimește pe oricine. Cum poate gheața tăiată în ianuarie să ajungă întreagă în iulie?
Răspunsul stătea în izolație. Blocurile erau stivuite în depozite numite „icehouse”, construite cu pereți dubli și acoperite cu rumeguș, paie, talaș sau coajă de copac. Aceste materiale încetineau topirea până la procente mici pe lună.
Și la noi se proceda la fel. Gheața se tăia din iazuri și bălți și se păstra în gropi numite „gherării”, săpate în pământ și acoperite cu paie. Conacele boierești, hanurile și berăriile mari din București sau Timișoara aveau propriile depozite.
De ce a dispărut comerțul cu gheață naturală
Totul s-a schimbat odată cu mașinile frigorifice cu compresie. La începutul secolului XX, gheața artificială, făcută din apă filtrată, a început să o înlocuiască pe cea de lac.
A mai fost un motiv, unul de sănătate. Gheața din ape poluate transmitea boli precum febra tifoidă, așa că oamenii au preferat gheața produsă curat. Apoi au apărut primele frigidere casnice, iar meseria de tăietor de gheață a dispărut încet.
Știai că gheața era și un produs de export
Cel mai surprinzător detaliu vine de pe mare. Gheața din lacurile reci ale Americii era încărcată pe vapoare și dusă tocmai în India, în Anglia sau în Caraibe.
Drumul până la Calcutta dura luni întregi. O parte se topea pe drum, însă blocurile groase de iarnă rezistau, iar restul se vindea la prețuri uriașe. Pentru cineva dintr-un oraș tropical, un simplu bloc de gheață era un lux greu de imaginat.
Gândește-te o clipă la asta. Gheața naturală era tăiată din lacuri iarna și păstrată în depozite izolate pentru a fi vândută vara, ba chiar trimisă pe alt continent, doar ca oamenii să bea ceva rece. Azi apeși un buton, iar ei tăiau gheața cu fierăstrăul, pe ger. E un motiv bun să prețuim puțin mai mult cuburile din pahar.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.