Pe marginea unui pârâu, printre ierburi jilave, dai uneori peste un covor mărunt de albastru. Aceea este nu-mă-uita, floricica albastră de pe marginea apelor, e simbolul aducerii-aminte și a fost dintotdeauna floarea oamenilor care nu vor să fie uitați.
E o floare modestă, fără parfum tare și fără pretenții, dar care a adunat în jurul ei mai multe legende și obiceiuri decât multe flori mândre din grădină. Hai să o cunoaștem mai bine.
Ce este nu-mă-uita, floarea albastră de pe marginea apelor
Nu-mă-uita este o floricică sălbatică, micuță, care crește chiar pe malul pâraielor, în șanțuri umede și prin fânețele răcoroase. Botaniștii o numesc Myosotis, iar la noi e cunoscută din bătrâni ca semn al aducerii-aminte.
O recunoști ușor după petalele albastru-deschis, doar 5-8 mm fiecare, cu un ochișor galben în mijloc. Înflorește din mai până spre toamnă, așa că o găsești înflorită toată vara.
La noi crește spontan în toată țara, de la câmpie până la munte, peste tot unde pământul rămâne reavăn, lângă fântâni, izvoare și pajiști umede.
De unde vine numele „nu-mă-uita„ și ce se spune din bătrâni
Numele acestei flori spune o poveste de dragoste. Cea mai cunoscută legendă vine din Evul Mediu, când un tânăr ar fi cules florile albastre de pe malul apei pentru iubita lui și, tras la fund de armura grea, i-a aruncat floarea strigând „nu mă uita”.
De atunci, floarea poartă același nume în zeci de limbi, de la forget-me-not la Vergissmeinnicht. Se spune că, oferită cuiva drag, înseamnă credință și o amintire care nu se stinge.
Legendele se schimbă de la o regiune la alta, dar mesajul rămâne același peste tot.
Floricica albastră în credințele și obiceiurile de la noi
Din bătrâni se spune că nu-mă-uita se dăruia la despărțiri, semn că cel plecat nu va fi uitat. Când un flăcău pleca la oaste, la muncă în alt sat sau peste hotare, primea o astfel de floare ca să poarte amintirea celor de acasă.
Se mai spune că floarea se punea la geam sau în scrisori, ca să țină vie legătura cu cei duși departe. Tot ea era așezată și pe morminte, ca floare a sufletelor plecate.
În unele locuri apărea și în buchetele de logodnă și de nuntă, ca semn de credință între tineri. Toate acestea sunt obiceiuri și folclor, nu leacuri, planta nu se folosește în medicina populară.
Cum îngrijești nu-mă-uita în grădina de la țară
Nu-mă-uita se prinde ușor în grădină, dacă îi dai ce iubește, răcoare și pământ mereu umed. O semeni vara, prin iulie-august, și înflorește în primăvara următoare.
Alege-i un loc semiumbrit, lângă un gard, sub pomi sau la marginea unui șanț cu apă. Greșeala începătorilor este să o pună în soare arzător, pe pământ uscat, unde se ofilește repede și nu mai face flori.
Odată plantată, se înmulțește singură din semințe, an de an. O lași să se reverse în voie și, în câțiva ani, îți face un covor albastru lângă lalele și narcise.
Reține esențialul despre floricica nu-mă-uita
Iată, pe scurt, lucrurile importante de ținut minte despre această floare:
- Crește pe malul apelor, înflorește din mai, e simbolul aducerii-aminte
- Loc semiumbrit și pământ reavăn, niciodată soare uscat
- Se seamănă vara și se înmulțește singură din semințe, an de an
În fond, nu-mă-uita, floricica albastră de pe marginea apelor, e simbolul aducerii-aminte tocmai pentru că ne învață ceva simplu, cele dragi nu se uită. O floare măruntă, dar cu un mesaj cald, care a trecut din bătrâni până la noi.
Tu ai nu-mă-uita prin grădină sau pe lângă vreun izvor din sat? Ai auzit legenda ei de la bunici sau îți trezește vreo amintire anume? Povestește-ne în comentarii.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.