Dacă vrei să înțelegi cum erau Sânzienele acum 50 de ani, cu cununi, foc și horă, întreabă pe cineva care a copilărit la țară. Doar el mai ține minte mirosul florilor galbene strânse în brațe și fumul care se ridica seară peste sat. Era o lume care mirosea altfel, trăită mai ales prin ochii noi, ai copiilor.
Îmi aduc aminte și acum cum se trezea satul cu noaptea în cap pe 24 iunie. Nu era o zi ca oricare alta, era miezul verii, ziua când câmpul se umplea de florile mărunte și galbene care dădeau și numele sărbătorii.
Sânzienele de altădată, sărbătoarea care mirosea a flori și a fum
Sărbătoarea de pe 24 iunie pica fix la cumpăna verii, când zilele erau cele mai lungi. La noi în sat se aștepta cu sufletul la gură, mai ceva ca un târg. Numele florii vine din latinescul Sancta Diana, zeița pădurilor, semn că obiceiul e mult mai vechi decât pare.
Pentru cei mici, totul începea înainte de răsărit. Mama te scula cu o palmă blândă pe umăr, iar tu, pe jumătate adormit, ieșeai în răcoarea dimineții. Roua îți uda picioarele goale și frigul ăla plăcut te trezea de tot.
De aceea ziua asta rămâne atât de vie în minte. Un copil ține minte nu datele, ci ce a simțit, mirosul, frigul ierbii, larma de pe uliță.
Cum se făceau cununile de Sânziene, floare cu floare
Cununile de Sânziene se împleteau din florile culese chiar în dimineața de 24 iunie, când se credea că au cea mai mare putere de leac. Strângeai un braț întreg, cu rouă pe ele, și te apucai de împletit acolo, pe iarbă.
Fetele mari erau meșterele. Legau floare cu floare până ieșea o coroniță rotundă, pe care și-o puneau pe cap sau o agățau la poartă. Noi, copiii, primeam sarcina cea mare, să aruncăm cununa pe acoperișul casei.
Dacă rămânea prinsă pe șindrilă, era semn de noroc și sănătate peste an. Dacă aluneca jos, lumea se cam încrunta. Aruncai de câteva ori, cu inima strânsă, până se agăța.
Buchetele uscate nu se aruncau. Se puneau la grindă și se păstrau tot anul, pentru afumat casa sau pentru scăldătoarea copilului bolnav. Mirosul lor dulceag îți rămânea pe mâini ore în șir.
Focul de Sânziene și hora din mijlocul satului
Seară se schimba totul. Flăcăii aprindeau un foc mare la marginea satului sau pe deal, iar lumina lui se vedea de departe. Era ritual de curățare, legat de soarele care în noaptea aceea era cel mai puternic.
Tinerii săreau peste flăcări, unul după altul, ca să fie sănătoși și feriți de rele tot anul. Uneori se rostogolea la vale o roată învelită în paie și aprinsă, ca un soare căzut din cer.
În jurul focului se încingea hora. Lăutarii trăgeau cu arcușul, se auzeau strigături, iar hainele de sărbătoare, scoase din ladă, miroseau a busuioc și a lemn vechi. Se juca până târziu în noapte.
Gustul sărbătorii. Ce se punea pe masă de Sânziene
Masa era simplă, dar îmbelșugată cu ce dădea sezonul. Gospodinele frământau plăcinte, tăiau o pasăre din curte, iar pe masă apăreau primele roșii și primii castraveți din grădină.
Lângă ele stăteau o cană de lapte bătut și brânză proaspătă. Toată familia se aduna afară, sub nuc, la o masă lungă. Plăcintele calde se rupeau cu mâna, iar copiii primeau prima felie.
De ce nu mai sunt Sânzienele ce-au fost și ce am putea păstra
Sânzienele de azi s-au stins mai ales pentru că satul s-a golit, iar obiceiurile s-au dus odată cu cei bătrâni. Acum 50 de ani, cu cununi, foc și horă, toată suflarea ieșea afară. Astăzi mulți copii nici nu știu cum arată floarea.
Și totuși, nu e totul pierdut. Multe familii reaprind tradiția cu un gest mic, o cunună împletită pe prispă sau o ieșire la câmp cu cei mici, ca să nu uite de unde vin.
Ce să nu uiți din Sânzienele de odinioară
Iată câteva lucruri care merită ținute minte despre această sărbătoare:
- Cununile se împleteau din flori culese în dimineața de 24 iunie, cu rouă pe ele
- Focul se aprindea seară, iar tinerii săreau peste flăcări pentru sănătate
- Hora aduna tot satul în haine de sărbătoare scoase din ladă
- Masa era simplă, cu bucate proaspete din grădină și din curte
- Tradiția se poate păstra cu un singur gest făcut alături de copii
Așa erau Sânzienele acum 50 de ani, cu cununi, foc și horă, o sărbătoare pe care doar cine a copilărit la țară o mai ține minte cu adevărat. Era o zi care lega oamenii între ei și copiii de pământul pe care călcau desculți.
Poate că nu mai putem aduce înapoi tot satul de atunci, dar putem păstra măcar o fărâmă din el. O cunună, un miros de flori, o poveste spusă nepoților ajung cât o moștenire întreagă.
Dar tu cum ții minte ziua asta? Cum era la voi în sat, ce-ți amintești despre cununile aruncate pe casă sau despre focul din mijlocul horei? Povestește-ne, ca să nu se piardă.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.