Am 61 de ani și sunt clopotar în satul meu de 34 de ani. Anul ăsta am tras clopotul de 4 ori pentru morți și niciodată pentru un botez — și nimeni nu vrea să vorbească despre asta…

Marțea trecută am urcat iar în clopotniță și, când am pus mâna pe funia tocită, m-am oprit o clipă. Nu de oboseală. Ci pentru că mi-am dat seama că nu mai țin minte cum se trage clopotul de bucurie.

Mă cheamă Gheorghe și trag clopotele la biserica din satul nostru de lângă Târgu Neamț de când aveam 27 de ani. Acum am 61. Am numărat într-o seară, pe degete: 34 de ani cu palma pe funia asta.

Tata m-a învățat, când eram flăcău. Mă lua sus, în turn, și-mi punea mâna peste mâna lui. „Bagă bine la cap, băiete”, îmi zicea. „Bătaia de bucurie sună cu totul altfel decât cea de jale. Un om crescut aici îți spune cu ochii închiși, doar după clopot, dacă în sat s-a născut sau a murit cineva.”

Și era adevărat. Clopotul de bucurie e iute, sare, cheamă lumea afară din case, la botez, la nuntă, la Înviere. Sună ca un râs. Cel de jale e rar și greu, cade ca o piatră în apă, lasă între bătăi o tăcere în care ți se strânge inima. Le știu pe amândouă de când mă știu.

De vreo 8 ani, trag numai clopotul de jale.

Anul ăsta au plecat patru.

Întâi nea Costache, la 89 de ani. Un bătrân uscat, dar cu mâinile de fier — mai cosea singur în spatele casei, vara trecută l-am văzut cu coasa pe umăr. L-am tras rar, de dimineață, și mi-au înghețat degetele pe funie, deși era cald.

Apoi văduva Saveta, de la deal. Femeia aia n-a lipsit o duminică de la biserică 40 de ani. Locul ei era al treilea de la stânga. Acum stă gol.

Al treilea a fost un bărbat de doar 58 de ani, s-a stins de plămâni, după o iarnă întreagă de tuse. Când am tras pentru el, m-am gândit că era mai tânăr decât mine.

Și, la urmă, bătrâna Anica. Pe ea au găsit-o vecinii abia după 3 zile, că nu mai ieșise la poartă. Trei zile a stat singură, și nimeni n-a bătut la ușă. Pentru ea am tras cel mai greu. Parcă îmi cerea iertare tot satul prin mâinile mele.

Patru cruci noi în cimitir. Le vezi de departe, că lemnul e proaspăt, galben, nevopsit încă. Patru movile de pământ negru, cu florile încă neveștejite.

Iar la vale, la școală, au mai rămas 6 copii. Șase, într-o singură clasă. Învățătoarea vine dimineața cu autobuzul, de la oraș, și pleacă după-amiaza tot cu el. Când sună clopoțelul lor de recreație, se aud șase glasuri în toată curtea. Cândva era plină.

Stau uneori în poarta cimitirului și mă uit spre școală. Patru cruci proaspete de o parte, șase copii de cealaltă. Nu trebuie să știi carte ca să înțelegi socoteala asta.

Duminica, la slujbă, suntem vreo 15. Toți cu părul alb. Ne așezăm în primele două strane, că restul bisericii e gol și rece, și ne uităm unii la alții pe furiș. Nu spunem nimic, dar gândim toți la fel: cine urmează? Care scaun rămâne gol la primăvară?

Preotul nostru, părintele, slujește pentru bănci goale. Are o biserică mare, zidită de bunicii bunicilor noștri, cu icoane afumate de sute de lumânări, și în fața lui — 15 bătrâni. L-am auzit de câteva ori cum îi tremură vocea la cântare. Se preface că e de la răceală. Nu e de la răceală.

Pe ulița mare a satului sunt 38 de case. Le-am numărat. Din ele, 22 sunt goale. Douăzeci și două de porți cu iarba crescută până la clanță, cu obloanele trase, cu vița sălbatică urcată pe pridvor. În 22 de bucătării nu mai fierbe o oală, nu mai plânge un copil, nu mai trântește nimeni ușa seara când vine de la muncă. Case bune, cu temelie de piatră, în care s-au născut și au murit oameni — acum tac.

Eu tot urc în clopotniță. Duminică de duminică. Și, când termin de tras a slujbă, rămân câteva clipe sus, cu mâna pe funia cealaltă, cea de bucurie, și mă rog. Mă rog ca într-o zi, măcar o dată înainte să mă duc și eu, să mai trag clopotul acela vesel. Pentru un botez. Pentru o nuntă. Pentru un semn că satul ăsta nu se stinge de tot.

Sunetul lui l-am uitat, v-am spus. Dar mâinile mele cred că tot îl mai știu.

Și, duminica trecută, când coboram deja treptele tocite ale clopotniței, am auzit jos, în curtea bisericii, un zgomot pe care nu-l mai auzisem de ani de zile.

Un copil. Un copil care plângea. Nu de durere — așa, un scâncet subțire de prunc mic, flămând, supărat că l-a trezit cineva din somn.

M-am oprit pe trepte, cu palma pe zidul rece. Mi-am zis că îmbătrânesc, că mi se năzare. Prunci în satul nostru nu mai sunt. Cel mai mic dintre cei 6 copii de la școală are 8 ani, e băiatul de la moară.

Am ieșit totuși în curte. Lângă poarta bisericii era oprită o mașină argintie, dintre alea noi, cu numere de alt județ. Iar lângă ea stătea un bărbat tânăr, de vreo 30 de ani, cu un copil în brațe, înfășat într-o pătură albastră. Alături, o femeie tânără, cu o geantă mare pe umăr, se uita spre biserică de parcă o vedea întâia oară în viață.

L-am privit pe bărbat și, încet-încet, l-am recunoscut după felul cum ținea capul. Era Andrei, nepotul Savetei — al văduvei pe care o coborâsem în pământ în primăvară. Copilul care alerga vara desculț pe uliță acum vreo 25 de ani, cu sandalele legate la gât, când venea la bunica lui în vacanță. Plecase și el, ca toți ceilalți. Întâi la oraș, apoi mai departe, tocmai prin străinătăți.

— Nea Gheorghe, dumneata ești? a zis, și i s-a luminat fața. Nu te-ai schimbat deloc.

— M-am schimbat, măi băiete, cum să nu. Numai clopotul a rămas la fel.

— Am venit pentru bunica, a zis, și a plecat privirea în pământ. Se împlinesc șase luni de când s-a dus. Voiam să-i aprind o lumânare, să dau ceva de pomană în sat. Dar… nu numai pentru asta am venit.

Femeia s-a apropiat și a tras încet pătura de pe fața copilului. Un prunc de câteva luni, cu obrajii bucălați, care s-a uitat la mine cu ochii aceia tulburi și mirați ai celor mici, apoi a scâncit iar.

— E al nostru, a zis Andrei. S-a născut la Crăciun. Și eu… nu știu cum să-ți spun, nea Gheorghe. De când a murit bunica, tot casa ei îmi stă în cap. Am rămas eu cu ea, ceilalți din familie n-au vrut-o. Și mi-am zis: dacă tot o dreg, dacă tot venim aici vara… vreau să-l botez pe băiat aici. În biserica în care bunica a stat 40 de ani în strana ei. Nu la bloc, la oraș. Aici.

Am rămas cu gura uscată. Nu-mi ieșea niciun cuvânt.

— Se poate, nea Gheorghe? Mai botează părintele aici?

Am bătut în geam cu nodul degetului

N-am putut să-i răspund pe loc. M-am întors și am pornit, mai repede decât mă țineau picioarele de bătrân, spre casa parohială de peste drum. Am bătut în geam cu nodul degetului, tare, de câteva ori.

— Părinte! Părinte, ieși puțin!

A ieșit în papuci, cu un prosop în mână, alb la față, speriat de-a binelea. Știa și el ce înseamnă când vin după el la ora aia. Iar cineva. Iar trebuie să urc în turn.

— Ce e, Gheorghe? Cine s-a…?

— Nimeni, părinte. De data asta nimeni. Un botez. A venit un botez la noi.

Omul s-a oprit în prag. S-a uitat la mine, apoi peste umărul meu, la mașina argintie, la femeia cu pruncul în brațe. Și l-am văzut cum îi tremură bărbia — aceeași bărbie care-i tremura duminica la strană, când cânta pentru bănci goale. Numai că de data asta era altceva. A pus prosopul pe pervaz, foarte încet, de parcă i-ar fi fost frică să nu strice ceva, și a zis doar atât:

— Duminică. Duminică îl botezăm.

Am urcat altfel treptele acelea

Duminica următoare a venit cu un cer curat, spălat de o ploaie de peste noapte. La slujbă am fost mai mulți decât de obicei — se dusese vestea prin sat, din poartă în poartă, cum se duce la noi orice veste. „S-a întors nepotul Savetei.” „Botează un copil la biserică.” Bătrânii care de-abia mai ieșeau din curte au venit sprijiniți în bastoane, îmbrăcați ca de sărbătoare, cu batistele călcate și cu câte o floare la piept.

Părintele a slujit botezul cu o voce pe care n-o mai auzisem la el de ani de zile. Nu-i mai tremura de tristețe. Îi tremura de altceva. A cufundat pruncul în cristelniță de 3 ori, iar când l-a ridicat, băiatul a țipat scurt, sănătos, supărat foc — și toți bătrânii din strane au râs deodată, cu lacrimile pe obraz. Un râs pe care biserica aia nu-l mai auzise de mult.

Și atunci părintele s-a întors spre mine și a dat din cap. Doar atât. Un semn.

Am urcat treptele clopotniței altfel decât le urcam de 8 ani. Nu greu, nu cu spatele îndoit. Le-am urcat aproape câte două, ca un flăcău, cu inima bătându-mi în gât.

Sus, am pus mâna pe funia cealaltă. Cea de bucurie. Cea pe care n-o mai atinsesem de nu mai țineam minte de când.

Și v-am spus — uitasem cum sună. Mintea mea uitase de tot. Dar mâinile…

Mâinile mele au știut. Au pornit singure, iute, sărind, trăgând scurt și des, exact așa cum mă învățase tata cu palma lui peste palma mea, acum aproape 40 de ani. Clopotul a prins să sune vesel, limpede, sărbătoresc, peste tot satul. Se rostogolea peste acoperișuri, peste porțile pustii, peste iarba crescută, peste cele patru cruci galbene din cimitir și peste școala cu 6 copii.

Sunetul acela nu se mai auzise pe ulița noastră de 8 ani.

Am tras și am tras, până m-au durut brațele, și nu voiam să mă opresc. Prin ferestruica turnului vedeam jos, în curte, oamenii adunați, cu fețele ridicate spre mine. Și mai vedeam ceva. Departe, pe ulița mare, la una dintre cele 22 de case pe care le știam moarte, s-a deschis un oblon. O bătrână rămasă singură acolo a ieșit în prag, și-a dus mâna streașină la ochi și a ascultat. Nu venise nimeni să-i moară. Suna a bucurie. Poate credea și ea că uitase cum e.

Nu știu dacă satul nostru se mai salvează. Nu știu dacă Andrei se întoarce cu adevărat, dacă mai vin și alții după el, dacă în casa Savetei o să mai fiarbă vreodată o oală și o să mai plângă iar un copil. Poate că nu. Poate că peste câțiva ani n-o să mai fie cine să urce în turnul ăsta.

Dar în duminica aceea, cu mâinile pe funia caldă și cu tot satul cu ochii la mine, am înțeles ceva ce n-o să uit. Mâinile țin minte ce lasă mintea să se ducă. Bucuria nu se pierde de tot. Stă undeva, adormită, în niște palme bătrâne, și așteaptă doar un semn ca să se trezească.

Am coborât din clopotniță cu obrajii uzi. Andrei mă aștepta jos, cu băiatul lui botezat în brațe, și mi l-a întins fără un cuvânt. L-am ținut o clipă la piept pe pruncul acela mic și cald, și am simțit cum îmi tremură și mie mâinile — aceleași mâini care trăseseră de 4 ori anul ăsta clopotul de jale.

De data asta tremurau de bucurie.

Voi din ce sat sunteți? Și mai are cine să-i tragă clopotul de bucurie — sau doar pe cel de jale?