Aveam 11 ani și 3 frați mai mici când mama a căzut la pat 4 luni, iar femeia care ne-a ținut în viață cu o oală de mâncare pe zi s-a supărat pe tata când a vrut să-i dea bani…

Am ridicat colțul prosopului de pe oală și aburul cald mi-a izbit fața acolo, în bucătăria noastră rece, în care de două zile nu mai fierbea nimic pe plită.

Aveam 11 ani. În spatele meu, la masă, așteptau trei guri: Mihai de 8 ani, Dănuț de 6 și Geta, mezina, care abia împlinise 3. Mama zăcea în camera din față, cu fața galbenă ca ceara, și de dimineață nu se mai putuse ridica să ne facă măcar un ceai.

Sub prosop era o oală de ciorbă de fasole. Fierbinte. Cu o bucată de os în ea și cu boabe grase, umflate, care se topeau în gură. Nu știam de unde venise. Când mă întorsesem de la școală, o găsisem pe masă, acoperită cu un prosop alb, curat, călcat, ca la oameni gospodari. Niciun bilet. Nimeni în casă, în afară de noi și de mama, care dormea.

Am aflat abia seara, de la Geta, care stătuse la geam: venise tanti Viorica.

Locuia peste drum de noi, într-o căsuță joasă, văruită, cu o poartă de scânduri pe care o lega cu sârmă. O văduvă bătrână, cu basma neagră și cu spatele îndoit. Bărbatul îi murise demult, copiii îi erau plecați care încotro, unul la Timișoara, altul tocmai în Germania, și nu-i prea călcau pragul. Trăia din pensia ei mică și din ce scotea din grădină și de la câteva găini.

Eu o știam doar din „bună ziua” peste gard.

Boala mamei venise ca din senin. Ficatul, spuseseră doctorii de la spitalul din oraș. Ceva grav, ceva ce cerea drumuri lungi cu autobuzul, analize, tratamente pe care nu ni le puteam permite. Tata pleca la 5 dimineața la fabrica de cherestea, la 30 de kilometri de sat, și se întorcea abia seara, frânt, cu rumeguș în păr și cu mâinile crăpate. Rămâneam noi patru singuri, cu o cămară în care nu mai era decât un borcan de bulion și niște mălai pe fundul sacului.

A doua zi, oala era iar pe masă.

De data asta am prins-o. Am auzit poarta scârțâind și am ieșit în tindă. Tanti Viorica urca pe scări cu oala în brațe, ținând-o cu un colț de șorț ca să nu se frigă. A intrat, a pus-o pe masă, a netezit prosopul deasupra și s-a întors să plece.

— Săru’ mâna, tanti Viorica, am îngăimat eu.

S-a oprit în ușă, fără să se întoarcă de tot.

— Mâncați cât e cald. Și dați și mă-tii, dacă poate.

Și a plecat. Fără o vorbă mai mult.

Așa a fost zi de zi. Patru luni.

Dimineața ne trezeam și nu știam ce-o să mâncăm. Seara, oala era pe masă. Ciorbă de fasole. Tocăniță de cartofi. Uneori, duminica, sarmale — din varza ei murată, cu mălai și cu puțină carne pe care nu știu de unde o mai avea. O dată ne-a adus o oală de lapte cu orez și scorțișoară, și Geta a lins strachina până a lucit.

Tot ce avea femeia aia din grădină și din găinile ei ajungea la noi. Iar ea rămânea cu ce?

Când tata și-a dat seama de unde venea mâncarea, s-a dus într-o seară la ea cu niște bani în mână. Puțini, cât putea și el să rupă din leafă. Am fost cu el, țineam felinarul.

Tanti Viorica s-a uitat la banii ăia din palma lui de parcă tata scosese un cuțit.

— Ce-i asta? a zis.

— Tanti, nu se poate așa. Ne hrănești copiii de 4 luni. Măcar atât, pentru făină, pentru ce dai…

Femeia a împins mâna tatei înapoi, aproape supărată.

— Lasă prostiile și du-te la nevastă-ta. Ai 4 copii și o femeie bolnavă în casă. Banii ăștia ține-i pentru doctorii ei.

Tata a mai încercat o dată. Ea a ridicat glasul, ea, care nu ridica niciodată glasul:

— Așa se face între vecini. Când i-o fi rău și la mine, o să vină cineva la ușa mea. Iar de nu, tot bine am făcut. Du-te, Ilie. Du-te acasă.

Am plecat amândoi cu banii înapoi în buzunar și cu un nod în gât pe care nu știam cum să-l înghițim.

Credeam că asta e toată povestea. Că o femeie cu inimă bună ne dădea din puținul ei.

Habar n-aveam ce urma să aflu peste ani. Nu știam ce făcuse tanti Viorica atunci, în toiul iernii, când i s-a terminat și ei făina din casă.

Ziua în care mama s-a ridicat din pat

Boala a ținut-o pe mama la pat aproape până la capătul iernii. Erau zile în care nu mai vorbea deloc, doar se uita în tavan, și noi ne strângeam toți patru pe marginea patului ei, fără să scoatem un cuvânt, de frică. Tata slăbise și el, îmbătrânise parcă cu 10 ani în iarna aceea. Iar oala venea mai departe. Nu s-a oprit nici măcar în ziua în care a nins atât de tare încât nu se mai vedea drumul. Tanti Viorica a trecut prin nămeți, cu oala la piept, și a lăsat urme adânci de la poarta ei până la ușa noastră.

În luna a patra, într-o dimineață de martie, mama s-a ridicat singură din pat. S-a ținut de pereți, de clanță, de speteaza scaunului, și a ajuns până la fereastră. Afară se topea zăpada și picura de pe streașină. A stat mult acolo, doar privind, de parcă uitase cum arată lumea. Apoi și-a pus un pardesiu pe umeri și a ieșit în curte — prima dată după 4 luni.

Peste drum, tanti Viorica scotocea prin grădină după niște ceapă verde, printre ultimele petice de zăpadă. S-au văzut peste gard. Mama a deschis gura să spună ceva — „mulțumesc”, cred, sau poate mult mai mult de-atât — dar nu i-a ieșit niciun cuvânt. Îi tremura bărbia. Stăteau așa, două femei, fiecare pe partea ei de gard, și între ele parcă se așezase toată iarna aceea.

Tanti Viorica a privit-o o clipă, a dat din cap, așa cum dai când vezi că omul a scăpat cu bine, și i-a zis doar atât:

— Bine c-ai scăpat, Anică. M-am rugat pentru tine.

Mama a dus mâna la gură și a început să plângă, acolo, în curte, sprijinită de gard, cu umerii scuturați. N-a putut să meargă la ea, nu avea încă putere. Iar tanti Viorica n-a venit nici ea; nu era femeie de îmbrățișări. A rămas pe locul ei, de partea cealaltă a gardului, și a mai zis, mai încet, aproape pentru sine:

— Lasă, lasă. Așa se face între vecini.

Apoi s-a aplecat iar la ceapa ei, ca și cum nu se întâmplase nimic. Ca și cum cele 4 luni în care ne ținuse în viață erau lucrul cel mai firesc din lume.

Ce a luat pe caiet, ca să nu murim de foame

Am crescut, am plecat pe rând din sat, iar povestea cu oala pe masă s-a așezat undeva în mine ca o fotografie veche, îngălbenită, la care te uiți rar. Abia mult mai târziu am înțeles cum se face că oala aceea n-a lipsit nici măcar o singură zi, în cea mai grea iarnă din câte am prins.

Tanti Viorica a îmbătrânit, cum îmbătrânim toți. A venit și vremea ei să nu se mai poată ridica din pat. Iar atunci mama — care se făcuse bine și mai trăise mulți ani buni — a trecut drumul în sens invers. Ani de zile i-a dus mama ei de mâncare, i-a spălat rufele, i-a stat la căpătâi. „Când i-o fi rău și la mine, o să vină cineva la ușa mea”, spusese femeia atunci. Și așa a fost. A murit într-o iarnă, în casa ei văruită, cu mama ținând-o de mână. Copiii au venit de departe, la înmormântare, și au plecat înapoi.

La pomana ei stăteam pe o bancă, în curtea bisericii, lângă Saveta, o vecină de mai încolo, o femeie care le știa pe toate din sat. A adus vorba de mama, de iarna aceea, de boală, și mi-a zis, așa, ca despre un lucru știut de toți:

— Ce femeie a fost Viorica a voastră, Dumnezeu s-o ierte. Tu știi că iarna aia a luat pe caiet de la prăvălie, numai ca să vă poată face vouă de mâncare?

M-am uitat la ea fără să pricep.

— Cum pe caiet?

— Păi cum. I s-a terminat făina pe la mijlocul iernii. Găinile nu mai ouau, grădina era sub zăpadă, pensia ei era cât o batistă. Și ea, în loc să se oprească, s-a dus la magazinul din sat și a luat făină, ulei, un pic de zahăr, tot pe datorie, pe caietul lui Costică de la prăvălie. Și le-a plătit după aia câte puțin, din pensie, luni de zile. Nu i-a spus nimănui. Am aflat de la Costică, că se mira și el ce mănâncă baba singură atâta făină.

Am rămas cu privirea în pământ, la pantofii mei de oraș, și mi s-a pus un nod în gât exact cum mi se pusese în seara aceea, cu felinarul în mână.

Femeia aceea — cu pensia ei de nimic, cu bărbatul mort de mult și cu copiii duși peste mări și țări — se împrumutase la prăvălie ca să nu ne lase pe noi, 4 copii care nici măcar nu eram ai ei, cu burta goală. Și pe urmă strânsese leu cu leu, din puținul ei, ca să-și plătească datoria făcută pentru mâncarea din gura noastră. Iar tatei, care-i întinsese niște bani, îi întorsese spatele aproape jignită.

Am înțeles atunci de ce se supărase în seara aia. Pentru ea, banii ar fi stricat tot. Ar fi transformat un lucru firesc — „așa se face între vecini” — într-o socoteală, într-un târg. Iar ea nu ne dădea de pomană. Ne dădea pentru că, în capul ei, nu se putea altfel. Pentru că peste drum era o mamă bolnavă și 4 copii, iar ea avea o oală și două mâini.

Acum stau la etajul 4 și nu-i știu numele

Acum locuiesc la Cluj, la bloc, la etajul 4. Stau aici de 6 ani. Am o mașină, un frigider plin, un card cu care plătesc totul dintr-o atingere. Nu duc lipsă de nimic din ce ne lipsea nouă în iarna aceea.

Pe palierul meu sunt trei uși, în afară de a mea. De 6 ani trec pe lângă ele în fiecare zi. Nu știu cum îl cheamă pe omul din fața mea. L-am văzut de câteva ori, un bărbat mai în vârstă, care cară singur sacoșele grele pe scări, pentru că liftul e mereu stricat. Ne salutăm din cap, dacă ne salutăm. Habar n-am dacă are pe cineva. Habar n-am dacă e sănătos. Dacă ar cădea la pat mâine, în spatele ușii aceleia, aș afla vreodată?

Iar seara, când pun capacul pe o oală și aburul îmi urcă spre față, mă gândesc uneori la un prosop alb, curat, călcat, lăsat fără o vorbă pe o masă rece. Și la o femeie bătrână, cu basma neagră, care a trecut prin nămeți cu mâncarea la piept și care nu a vrut niciodată un ban în schimb.

Mă întreb dacă mai avem, undeva, o tanti Viorica. Sau am pierdut-o pe drum, între blocuri, între uși închise, între oameni cărora nu le mai știm nici măcar numele.

Voi ați avut în copilărie un vecin care v-ar fi hrănit 4 luni fără să ceară nimic în schimb? Mai credeți că mai există așa ceva astăzi — sau s-a dus și asta odată cu satul, cu porțile de scânduri și cu oala acoperită cu prosop?