Mi-am strâns fetița de mână și eram gata să țip la bătrânul care se apropia de ea cu mâna ascunsă în sacoșă. Peste 3 secunde am înțeles ce era acolo și mi s-a făcut o rușine cum n-am mai simțit în viața mea…

Mi-am strâns fetița de mână și eram gata să țip la bătrânul care se apropia de ea cu mâna ascunsă în sacoșă. Peste 3 secunde am înțeles ce era acolo și mi s-a făcut o rușine cum n-am mai simțit în viața mea.

Era 1 Iunie și o dusesem pe Iulia în parcul din capătul cartierului, cel cu leagănele ruginite și cu teiul bătrân sub care se adună toate mămicile. Avea rochița ei albastră cu buline și insista să meargă singură până la bancă, „ca fetele mari”.

Aveam grijă de ea cu un ochi, cum facem toate. Cu celălalt ochi mă uitam la telefon, la un mesaj de la o colegă. Vreo două minute, nu mai mult.

Când am ridicat privirea, l-am văzut.

Un bătrân de vreo 68 de ani, așezat pe banca de vizavi, cu un sacou ponosit și gri, care cândva fusese bun. Stătea drept, cu spatele lipit de spătar, și se uita la copii. La toți copiii din parc. Nu la unul anume. Îi urmărea cum se joacă, cum aleargă, cum se ceartă pe leagăn.

Și ținea o mână băgată adânc într-o sacoșă de pânză.

Nu știu ce a fost mai întâi. Frica sau frigul ăla care ți se urcă pe șira spinării. Îmi trecuseră prin cap toate știrile pe care le citisem nopțile, toate poveștile alea de nu mai dormi. Un bărbat singur. Cu mâna ascunsă. Care se uită fix la copii.

Mi-am zis să nu fac din țânțar armăsar. Că-i un biet bătrân care stă la soare. Că-mi imaginez eu. M-am uitat din nou în telefon, dar nu mai vedeam literele. Ceva în mine nu se liniștea.

Și atunci s-a ridicat.

S-a ridicat încet, cu mâna tot în sacoșă, și a pornit exact spre banca unde se cocoțase Iulia, care se juca acolo, singură, cu o păpușă fără un braț. Nu spre alee. Nu spre poartă. Spre ea.

Mi s-a oprit inima în piept.

Am lăsat telefonul să-mi cadă în geantă și am pornit. Întâi repede, apoi am rupt-o la fugă. Simțeam pietrișul cum îmi scapă de sub picioare, simțeam cum îmi bubuie sângele în urechi. Îmi venea să strig, dar nu-mi ieșea nimic din gât, doar un fel de horcăit.

„Iulia! Iulia, vino la mama!”, am reușit până la urmă, dar prea încet, prea târziu, cu vocea sugrumată.

Ea nu m-a auzit. Se uita în sus, la bătrân, cu ochii ei mari și curioși, fără pic de frică. Copiii nu au frica noastră. Ei nu știu ce știm noi.

Bătrânul a ajuns la ea înaintea mea. S-a aplecat. Și-a scos mâna din sacoșă.

Eu eram la trei pași. Trei pași și un strigăt care mi se rupea din piept. Am întins brațele spre ea, gata să o smulg de acolo, gata să mă arunc între ei, gata să fac scandal de să se adune tot parcul. Îmi bătea inima să-mi spargă coșul pieptului.

Mâna lui tremura. Am văzut cum tremura când a scos-o din sacoșă, și în secunda aia am înțeles ce ținuse acolo tot timpul.

O ciocolată. O tabletă de ciocolată cu lapte, cu ambalajul intact, lucios, de parcă o cumpărase chiar în dimineața aceea și o ținuse strâns ca să nu se topească.

— La mulți ani, fetițo, i-a spus el, cu o voce blândă și puțin gâtuită. E ziua voastră azi. A copiilor.

M-am oprit ca lovită de un zid. Am rămas cu brațele întinse în gol, cu gura deschisă, cu strigătul care mi se stinsese în piept. Iulia a luat ciocolata cu amândouă mâinile și s-a uitat la mine.

— Mami, uite ce mi-a dat domnul!

Nu știu cum arătam în clipa aia. Știu doar că mi se urcase tot sângele în obraji și că îmi ardeau ca după palme. Mă bâlbâiam. Voiam să spun ceva, orice, dar nu-mi ieșeau decât frânturi.

— Iertați-mă… am crezut… nu știam… am îngăimat.

Bătrânul m-a privit și a înțeles totul dintr-o singură privire. A înțeles ce gândisem despre el. Și, în loc să se supere, a zâmbit trist, cum zâmbește un om care e obișnuit să fie privit chiorâș.

— Nu-i nimic, doamnă. Știu cum arată. Un moș singur, cu mâna în sacoșă, care se holbează la copii. Aș fi făcut și eu la fel în locul dumneavoastră. E bine că sunteți cu ochii pe ea. Așa trebuie.

Mi-am dat seama că-mi tremurau și mie mâinile, dar din alt motiv decât ale lui.

Sacoșa era plină

M-am uitat, fără să vreau, spre sacoșa lui. Era plină. Ciocolate, napolitane, două pungi de bomboane colorate, niște acadele. O sacoșă întreagă de dulciuri, cât pentru o clasă de copii.

A văzut că mă uit.

— O să credeți că sunt nebun, a spus, și s-a așezat greu pe marginea băncii, ca și cum picioarele nu-l mai țineau. Le-am cumpărat azi-dimineață. Toate. Am intrat în magazin și am luat de pe raft până s-a umplut sacoșa. Casierița se uita ciudat la mine.

Iulia s-a așezat lângă el, cu ciocolata în poală, și a început să tragă de ambalaj. Eu m-am așezat pe cealaltă parte a ei. Nu mai mi-era frică. Mi-era doar rușine, și ceva ce încă nu știam să numesc.

— De ce atâtea? am întrebat încet.

A tăcut o vreme. Se uita la un băiețel care se dădea pe tobogan, râzând în hohote.

— Am 3 nepoți, a spus într-un târziu. Doi băieți și o fată. Cea mică semăna cu a dumneavoastră, avea și ea o rochiță albastră. Sunt în Italia, lângă Torino. Părinții au plecat acolo la muncă și i-au luat cu ei. E bine, muncesc, au ce le trebuie. Nu mă plâng.

— Și îi vedeți des?

A clătinat din cap, foarte încet.

— Nu i-am mai văzut de 4 ani. La telefon, da. Când prind un moment. „Bunicu’, acum nu pot, avem teme”, „bunicu’, te sun eu mai încolo”. Copiii cresc, uită. Nu-i vina lor. Acolo au altă viață. Aici… aici ce să mai țină minte?

Iulia reușise să deschidă ciocolata și i-a întins și lui un pătrățel. Bătrânul l-a luat cu două degete, cu grijă, de parcă i-ar fi dat cineva o comoară.

— Mulțumesc, domnișoară, i-a spus, foarte serios, și ea a chicotit.

— Soția mea s-a stins anul trecut, a continuat, mai mult pentru el decât pentru mine. Ea le trimitea colete. Ea știa ce le place, ce număr poartă la pantofi, ce desene se uită. Eu doar plăteam la poștă. De când nu mai e, casa a rămas… nu știu cum să spun. Goală în așa fel încât o auzi. Auzi tăcerea, doamnă. Nu credeam că tăcerea are sunet, dar are.

Am simțit un nod în gât. Iulia mânca liniștită, fără să priceapă nimic, iar noi doi vorbeam pe deasupra capului ei ca doi oameni care se cunosc de o viață.

Bunicul de împrumut

— Aseară, a zis el, m-am uitat iar la poze. Am o cutie întreagă. Fotografii de când erau mici, de la botez, de la prima zi de școală a celui mare. Le-am întors pe toate, una câte una, până noaptea târziu. Și mi-am dat seama că mâine e 1 Iunie. Ziua copiilor. Și că n-am niciun copil căruia să-i dau ceva.

A răsuflat adânc.

— Așa că m-am gândit… vin în parc. Cumpăr dulciuri. Și, dacă vrea vreun copil, îi dau. Măcar o zi. Măcar să simt și eu, o dată, cum e să vezi un copil bucurându-se de ceva ce i-ai dat tu. Nu m-am gândit că o să sperii pe cineva. Iertați-mă. Un bătrân prost, atâta sunt.

Nu m-am putut abține. Mi-au dat lacrimile, acolo, pe bancă, în parc, de față cu el și cu fetița mea. Mi-am șters fața repede, să nu vadă Iulia, dar el a văzut.

— Nu plângeți, doamnă. N-am vrut să vă întristez. E o zi frumoasă.

— Cum vă cheamă? l-am întrebat.

— Ilie.

— Eu sunt Camelia. Și ea e Iulia.

Iulia a ridicat capul, cu o dungă de ciocolată la colțul gurii.

— Nenea Ilie, mai vii mâine? a întrebat ea, cu naturalețea aia dezarmantă a copiilor.

Ilie s-a uitat la mine, nesigur, cerându-mi parcă voie. Și eu, care cu zece minute înainte fusesem gata să chem toată lumea în cap, m-am trezit spunând:

— Sâmbăta venim mereu aici. Dacă vreți, ne găsiți.

A dat din cap și nu a mai zis nimic, dar i-am văzut bărbia cum tremură, exact cum îi tremurase mâna.

Sâmbăta următoare a venit. Și cea de după. Și toate câte au urmat. Acum vine cu noi în parc în fiecare sâmbătă. Stă pe banca lui, cu o pungă de biscuiți în buzunar, și o împinge pe Iulia în leagăn până obosește el, nu ea. Iulia îi povestește tot ce i se întâmplă la grădiniță, ce a desenat, cine a supărat-o. El ascultă de parcă ar fi cele mai importante lucruri din lume. Poate chiar sunt.

Ea îi spune „bunicul de împrumut”. Nu știu de unde a scos-o. Într-o zi așa i-a zis, râzând, iar lui i s-au umezit ochii și de atunci a rămas așa. Bunicul de împrumut.

Bărbatul meu, când i-am povestit prima dată, s-a uitat lung la mine. Apoi, sâmbăta următoare, a venit și el cu noi. Acum stau amândoi pe bancă și vorbesc despre meciuri și despre prețul curentului, ca doi bărbați care se cunosc de-o viață.

A trecut un an de atunci. Iulia are 7 ani acum. Iar acum câteva săptămâni, de 1 Iunie, Ilie a venit în parc cu o sacoșă, exact ca prima dată. Numai că de data asta n-a mai fost plină de dulciuri. Din ea a scos, cu aceleași mâini tremurânde, o ramă. O fotografie înrămată, cu cei 3 nepoți ai lui, făcută cine știe când, în fața unei case cu obloane verzi.

— Asta e pentru tine, i-a spus Iuliei. Ăștia sunt nepoții mei. Sunt departe, în Italia. Am vrut să știi că ai și tu niște frați mai mari, undeva, chiar dacă nu i-ai cunoscut. Ține-i la tine, da? Ca să nu-i uite nimeni.

Iulia a luat rama cu amândouă mâinile, la fel cum luase ciocolata în ziua aia, și a spus că-i pune pe noptieră, lângă păpușa ei fără un braț.

Eu m-am întors cu fața la tei, ca să nu mă vadă nimeni plângând.

Mă gândesc adesea la clipa aia, când eram gata să țip la un om care nu voia decât să dăruiască. Mă gândesc cât de aproape am fost să-l alung, să-i fac scandal, să-l fac să se simtă un răufăcător în fața unui parc întreg. Și mi se face rușine din nou, de fiecare dată.

Dar mai mult decât rușine, mă gândesc la câți alți Ilie stau chiar acum pe băncile din parcurile noastre. Bătrâni cu casele goale în care se aude tăcerea, cu cutiile de poze pe genunchi seara, cu telefoane care nu mai sună. Voi câți „bunici de împrumut” ați trecut pe lângă și nici măcar nu i-ați văzut?