La 9 ani duceam vaca la păscut singur, de la 5 dimineața, și profesoara nu înțelegea de ce compunerile mele despre primăvară erau mai vii decât ale tuturor… până în ziua în care a citit una cu voce tare și a rămas tăcută…

La 5 dimineața, când satul încă dormea, mama intra tiptil în odaie și mă atingea pe umăr. Nu aprindea lumina. Îmi punea în mână cana cu lapte cald, muls de ea cu un ceas mai devreme, și o felie groasă de pâine cu untură și un praf de sare deasupra. Mâncam pe întuneric, cu ochii pe jumătate lipiți, în timp ce afară Joiana mugea încet la poartă, nerăbdătoare.

Aveam 9 ani.

Nimeni nu mă întreba dacă vreau. Așa era rânduiala verii la Dealu Frumos: cine avea vacă o ducea la păscut, iar la noi vaca eram eu cu ea. Îmi trăgeam cizmele de cauciuc peste picioarele goale, îmi puneam pe cap o pălărie veche de-a tatei care-mi cădea pe ochi, și ieșeam pe poartă în întunericul albăstrui care abia se subția spre răsărit.

Iarba de pe marginea uliței era grea de rouă și mi se lipea de crăcii pantalonilor de la primii pași. Joiana mergea în față, cu clopotul legănându-i-se la gât, și eu după ea, cu o nuia subțire de alun pe care n-o foloseam aproape niciodată — o țineam doar ca să mă simt mai mare decât eram.

La răscrucea de la fântână ne adunam, în fiecare dimineață, vreo 5 copii. Lenuța, de 8 ani, venea cu 2 capre nărăvașe care-i scăpau printre picioare la cea mai mică neatenție. Frații lui Ilie mânau vitele a 3 familii deodată, o cireadă întreagă care ridica praful de pe drum. Ne împărțeam între noi, ca oamenii mari, cine rămâne toată ziua sus pe pășune și cine se întoarce mai devreme la treburile din curte.

Tata mă învățase un fluierat scurt, din două note, pe care Joiana îl cunoștea mai bine decât își cunoștea numele. Fluieram o dată și ridica capul din iarbă. Fluieram de 2 ori și pornea spre mine, greoaie și cuminte. Nu știu cum se legase, dar între mine și vaca aia era o înțelegere care nu se învață din nicio carte.

Urcam poteca pe deal cât soarele se ridica peste pădure și ștergea roua de pe tot. Mirosul de dimineață e ceva ce nu-ți pot spune în cuvinte dacă nu l-ai simțit: fân proaspăt, pământ reavăn, fum subțire de la o bucătărie de vară din vale. Îl trăgeam în piept fără să știu că-l țin minte.

Mă temeam de două lucruri. Întâi, că o să uit drumul. Dealul avea zeci de poteci care semănau între ele, și de câteva ori, când cobora ceața, mi se strângea inima că n-o să mai nimeresc înapoi. Al doilea, pârâul. După ploile de vară creștea peste noapte, tulbure și repede, și trebuia să trec vaca prin el pe un vad pe care numai eu îl știam.

Într-o zi mi-a scăpat o capră a Lenuței — o luasem în grijă cât se dusea ea după apă. A rupt-o la fugă drept spre grădina lui moș Gheorghe, spre rândurile de varză, și am alergat după ea cu inima în gât, desculț prin miriște, rugându-mă să n-o prindă bătrânul primul. Am ajuns-o la gard și am tras-o de funie înapoi, gâfâind, cu tălpile zgâriate — dar mândru ca după o bătălie câștigată.

La prânz venea bunica pe deal, încet, cu traista pe umăr. Îmi aducea o bucată de plăcintă cu brânză, învelită într-un ștergar, caldă încă. Mă așezam cu spatele la un stog și mâncam privind norii, iar ea stătea lângă mine și nu spunea mai nimic. Uneori doar atât: „Mănâncă, tată, și fii cuminte cu vaca.”

Îmi rămânea, până seara, o grămadă de timp numai al meu. Și atunci mi-am scos într-o zi caietul de școală din traistă.

Aveam de scris o compunere despre primăvară. Ceilalți o făceau seara, la masă, copiind câte ceva din manual. Eu m-am întins pe burtă în iarbă, cu caietul în față și creionul între degete, și am scris ce vedeam cu ochii mei. Am scris despre rouă care se face din nimic peste noapte. Despre cum miroase pământul chiar înainte să înceapă ploaia, cu un ceas mai devreme, când încă e cer senin. Despre fluieratul care cheamă un animal mare cât un dulap. Despre pârâul care crește și scade ca o ființă vie.

N-am copiat nimic. N-aveam de unde. Pentru mine nu erau lecții — era ziua în care trăiam.

A doua zi am pus caietul pe catedră, printre celelalte, și nu m-am gândit la el mai mult decât la oricare altul. Profesoara le-a strâns, s-a așezat și, după ce a răsfoit câteva, a deschis caietul meu. A citit un rând în gând. Apoi încă unul. Și a început să citească cu voce tare, pentru toată clasa.

Vocea ei umplea încăperea. Colegii mei, care de obicei se foiau și-și dădeau coate pe sub bănci, s-au liniștit unul câte unul. Am simțit cum mi se aprind obrajii — nu de mândrie, ci de rușinea aceea a copilului scos în față fără să înțeleagă de ce. Îmi venea să intru în pământ.

Și, undeva pe la mijloc, s-a oprit.

A rămas cu ochii pe pagină câteva clipe lungi, fără să mai spună nimic. În clasă s-a lăsat o tăcere pe care o țin minte și acum, după 38 de ani. Apoi a ridicat privirea peste capetele celorlalți, a căutat-o pe a mea și m-a întrebat încet:

— Petrică… de unde știi tu cum miroase pământul înainte de ploaie?

Am rămas cu gura uscată. Toți s-au întors spre mine. Am deschis gura, dar n-a ieșit nimic. Nu știam ce să răspund, pentru că întrebarea nu avea, pentru mine, niciun sens. Era ca și cum m-ar fi întrebat de unde știu că apa e udă sau că focul frige.

Pentru colegii mei, primăvara era o lecție din manual, cu propoziții pe care trebuiau să le rețină pentru notă. Mirosul ploii, cântecul cucului, culoarea cerului dimineața — toate erau cuvinte pe o pagină. Pentru mine erau ziua de ieri, ziua de azi și ziua de mâine. Le trăiam cu tălpile goale, cu pălăria pe ochi, cu cana de lapte în mână la 5 dimineața.

Am ridicat din umeri și am spus doar atât:

— Păi… așa miroase. Îl simți.

Câțiva copii au râs. Profesoara nu. S-a uitat la mine îndelung, apoi a închis caietul cu grijă, de parcă ar fi fost ceva ce se poate sparge.

— Nu-l simte oricine, a spus. Tu îl simți.

N-am înțeles atunci ce voia să spună. Am crezut că am scris ceva greșit și că a fost bună doar fiindcă a stârnit tăcere. Abia mult mai târziu, când eram om în toată firea, am priceput ce se întâmplase în clasa aceea: o femeie care citise mii de compuneri despre primăvară dăduse peste una scrisă de cineva care fusese, cu adevărat, acolo.

Ce nu i-am putut spune profesoarei

Din ziua aceea, profesoara m-a privit altfel. Nu mă lăuda în fața clasei — știa, cred, că m-ar fi rușinat și mai tare. Dar îmi dădea, din când în când, câte o carte de acasă, învelită în hârtie de ziar, și-mi spunea: „Ai grijă de ea, Petrică, și scrie-mi ce vezi.” Le citeam serile, la lampă, după ce terminam cu vaca și cu lecțiile, și scriam mai departe, pentru mine, în același caiet. Despre cum îngheață balta iarna, cu un pocnet surd sub gheață. Despre mieii care se nasc în martie, aburind în frigul dimineții. Despre tăcerea de pe deal la amiază, când până și greierii tac.

N-am ajuns scriitor. Viața m-a dus în altă parte. Dar tot ce am scris vreodată care să însemne ceva a pornit de acolo, de pe pășunea de la Dealu Frumos, de la un copil întins pe burtă în iarbă, care nu știa că trăiește lucruri pe care alții aveau să le învețe toată viața din cărți.

Anii au trecut cum trec la țară, unul peste altul, ca brazdele. Am plecat de la Dealu Frumos la liceu, apoi la oraș, la un serviciu, la o casă cu bloc și lift și parcare sub geam. Joiana s-a prăpădit demult. Bunica, la fel. Pârâul curge și acum, când mă mai duc pe la mormintele lor, dar nu mai are cine să-i știe vadul.

Am acum 47 de ani și un băiat de 8 ani pe care-l iubesc mai mult decât pot să spun.

Deunăzi îl priveam cum stă pe canapea cu tableta pe genunchi. Făcea o temă — chiar despre anotimpuri. Pe ecran se roteau niște desene colorate: un copac cu flori pentru primăvară, unul cu frunze galbene pentru toamnă. O voce veselă îi explica din difuzor cum se formează roua și de ce plouă. Băiatul repeta după ea, corect, cu note bune garantate.

— Tată, știai că roua se face noaptea, când aerul se răcește? m-a întrebat mândru, fără să-și ridice ochii de pe ecran.

Am vrut să-i spun că știu. Că am simțit-o pe pielea picioarelor în fiecare dimineață de vară, rece și grea, lipindu-mi pantalonii de glezne. Că am văzut-o făcându-se din nimic, așezându-se pe firele de iarbă în liniștea de dinainte de răsărit. Că are un miros, are chiar și un gust, și că e altfel pe deal decât în vale.

Dar am tăcut.

Am tăcut pentru că mi-am dat seama, dintr-odată, că băiatul meu învață despre rouă exact așa cum învățau colegii mei acum 38 de ani: dintr-o pagină. Doar că pagina lor era de hârtie, iar a lui strălucește și vorbește singură. El știe toate răspunsurile corecte. Dar nu s-a trezit niciodată la 5 dimineața ca să simtă pe ce anume învață.

La 9 ani, eu duceam singur o vacă la păscut, treceam un pârâu umflat pe un vad numai al meu, alergam desculț după o capră fugară și mă temeam că uit drumul înapoi prin ceață. Aveam o răspundere adevărată și o lume întreagă pe care o pipăiam cu mâinile. Băiatul meu are tot ce n-am avut eu — o cameră caldă, o tabletă, un tată care-l duce cu mașina până la poarta școlii — și nu-i lipsește nimic.

Nimic, în afară de mirosul acela.

Nu știu dacă e un câștig sau o pierdere. Poate că e amândouă. Îmi spun că i-am dat o copilărie mai ușoară decât a mea, fără frig, fără frică, fără trezitul în puterea nopții — și e adevărat, și mă bucur pentru el. Dar seara, când îl văd adormit cu tableta căzută alături pe pernă, mă întreb în tăcere ce i-am putut da eu în loc de dealul acela, de Joiana, de plăcinta caldă a bunicii pe iarbă, la prânz.

Uneori mă gândesc să-l iau într-o vară și să-l duc înapoi la Dealu Frumos. Să-l pun să treacă un pârâu. Să tacă pe un deal, singur, până simte cu adevărat cum miroase pământul înainte de ploaie. Poate atunci ar înțelege și el ce a înțeles profesoara mea în ziua aceea, în tăcerea de după compunere.

Poate. Sau poate că lumea aceea a rămas numai a noastră, a copiilor care duceau vaca la păscut de la 5 dimineața.

Voi ați dus animalele la păscut în copilărie? Ce credeți că au pierdut copiii de azi, care învață anotimpurile de pe ecran?