4 ani la azil și copiii mei au venit o singură dată — nu de ziua mea, nu de Crăciun, ci cu un pix și niște hârtii, „să semnezi repede, mamă, că vindem casa”…

Am simțit parfumul scump al fiului meu înainte să-l văd intrând pe ușa camerei 9. Un miros de bărbat cu bani, dulce și apăsat, complet nelalocul lui aici, unde totul miroase a spital și a supă de cantină.

Nu mai venise de 4 ani. Nici de ziua mea, nici de Crăciun, nici măcar la telefon. Iar acum stătea în prag, în costum, cu o mapă subțire sub braț, și îmi zâmbea de parcă ne despărțiserăm ieri.

Am 81 de ani și de 4 ani dorm în patul de lângă ușă. Am crescut 3 copii, am avut casă cu grădină la Huedin, am muncit o viață la fabrica de mobilă. Iar fiul meu cel mare, Costel, m-a adus aici „doar până se reorganizează el puțin” — și de atunci nu l-am mai văzut la față.

— Ce bine arăți, mamă, a spus.

Mințea. Știam că minte. Dar mi s-a strâns ceva în piept, fiindcă era vocea lui, vocea băiatului pe care l-am legănat nopți întregi când făcea febră.

S-a așezat pe marginea patului, atent să nu-și șifoneze pantalonii. A scos din mapă niște hârtii și un pix.

— Uite, mamă, aici… și aici. Semnează repede, că mă grăbesc.

— Ce să semnez, dragul mamei?

— O procură. Pentru notar. Vindem casa de la Huedin. Nu mai are rost s-o ținem goală.

Casa în care am trăit peste 40 de ani. În care am copt primul cozonac. În care a murit taică-su. Pereții pe care i-am văruit cu mâna mea în fiecare primăvară.

Am semnat. Nu pentru că voiam banii. Ci pentru că erau doar niște pereți fără mine în ei, iar mie nu-mi mai trebuia nimic. Mâna îmi tremura pe pix, dar am semnat.

Apoi l-am prins de mânecă. Ușor, ca să nu se sperie.

— Costel… nu vreau bani. Vreau doar să vină cineva să mă vadă din când în când. Tu, sau Mariana, sau copiii voștri. Atât.

S-a uitat în pământ. N-a spus nimic. A strâns hârtiile, le-a pus frumos în mapă, s-a uitat la ceas și a plecat după 20 de minute. 20 de minute în 4 ani.

Când m-a adus aici, mi-a luat actele „să le țină el, să nu le pierd”, și mi-a promis că vine în fiecare duminică. „În fiecare duminică, mamă, ți-o jur.” N-a venit niciuna. O singură dată a venit — și aia cu pixul în mână.

La început așteptam. Stăteam îmbrăcată frumos duminica dimineața, cu părul pieptănat, cu telefonul pe noptieră, lângă un pahar cu apă. Fetele din salon mă întrebau: „Ecaterino, azi vin ai tăi?” „Vin, vin”, ziceam eu. Telefonul acela n-a sunat niciodată. Stă și acum acolo, negru și mut, ca o piatră.

Aici zilele seamănă între ele ca boabele de fasole. Dimineața ceai, la prânz ciorbă, seara pâine cu margarină. De ziua vreuneia dintre noi, cantina trimite un tort mic, și-l tăiem în felii subțiri, să ajungă la toate. Râdem, ne ținem de mână, ne povestim despre nepoți pe care nu-i mai vedem.

Patul de la fereastră se schimbă mereu. Acolo a stat moș Ilie, care-mi dădea mie jumătate din compotul lui. Într-o dimineață s-a stins în somn. A doua zi patul era făcut la loc, curat, iar seara dormea în el alt bătrân, pe care nu-l cunoșteam. Așa e aici: unul pleacă, altul îi ia locul, și viața merge mai departe fără să întrebe pe nimeni.

Mă uit la patul acela și mă gândesc că într-o zi o să fie al meu. O să mă sting noaptea, între străini, iar dimineața o să vină cineva să întindă cearșaful pentru următorul.

Mâine împlinesc 82 de ani. Nimeni nu m-a întrebat ce-mi doresc. Nimeni nu mi-a spus „la mulți ani, mamă”. Am pus rochia cea bună pe speteaza scaunului, cea albastră cu floricele, și mi-am zis că măcar o s-o îmbrac, chiar dacă n-o să mă vadă decât fetele din salon.

M-am întins în pat cu mâinile pe piept și m-am uitat în tavan. Și m-am întrebat, așa cum mă întreb în fiecare noapte: pentru ce i-am crescut?

Am adormit greu, cum adorm mereu. Când m-am trezit, prin perdea intra o lumină cenușie de dimineață de octombrie. Împlinisem 82 de ani și nu se schimbase nimic. Aceleași paturi, același miros, aceeași liniște.

M-am ridicat încet, m-am spălat pe față la chiuveta din colț și mi-am pus rochia albastră cu floricele. Mi-am pieptănat părul și mi-am prins agrafa cu care mă prindeam duminica, pe vremea când încă mai speram că vine cineva. Nu speram nimic în dimineața aceea. Voiam doar să fiu curată și frumoasă de ziua mea, chiar dacă ziua mea nu însemna nimic pentru nimeni de afară.

Geta, femeia din patul de lângă mine, s-a foit sub pătură și m-a văzut îmbrăcată frumos.

— La mulți ani, Ecaterino, a zis cu vocea încă răgușită de somn. Mata ești cea mai cochetă din salon.

Mi-au dat lacrimile. Nu de la fiul meu îmi venise urarea, ci de la o femeie pe care o cunoșteam de 4 ani și care nu-mi era nimeni și-mi era totul.

La prânz, fetele au făcut ce-au putut. Viorica strânsese de câteva zile bomboane într-un șervețel. Cineva ceruse la cantină să pună o lumânare în tortul de duminică. L-au adus, un tort mic cu cremă galbenă, cu o singură lumânare aprinsă, și mi l-au pus în față pe noptieră, între telefonul mut și paharul cu apă. Mi-au cântat, cu vocile lor bătrâne și tremurate, „La mulți ani”. Am suflat în lumânare și mi-am pus o dorință pe care nu îndrăzneam nici mie să mi-o spun.

Ușa camerei 9 s-a deschis din nou

Tăiam tortul în felii subțiri, ca de obicei, când s-a auzit o bătaie în ușă. Nu o bătaie de asistentă — asistentele intră direct. O bătaie sfioasă, cu un deget.

Ușa s-a deschis și în prag a apărut o fată tânără. Avea un buchet de garoafe roz în mână și un fular gros, roșu, dat pe spate, de parcă venise în fugă. S-a uitat prin salon, de la un pat la altul, căutând pe cineva. Când privirea i-a căzut pe mine, i s-au umplut ochii de lacrimi.

— Bunica? a întrebat încet.

Nu o recunoșteam. O femeie de 82 de ani nu recunoaște ușor o copilă care s-a făcut mare. Dar avea ochii Marianei, ochii fiicei mele, aceiași ochi căprui, ușor triști chiar și când zâmbesc.

— Eu sunt Larisa, a spus, apropiindu-se. Fata Marianei. Am… am venit să te văd.

Am rămas cu cuțitul în mână, deasupra tortului. Ultima oară când o văzusem, Larisa era o copilă cu codițe, care se ascundea după fusta maică-sii. Acum era o femeie tânără, studentă, mi-a spus mai târziu, la Cluj, de aproape un an. La un pas de mine tot timpul, și eu nu știam.

S-a așezat pe marginea patului, exact unde stătuse Costel cu o lună în urmă, și m-a luat de mâini. Mâinile ei erau calde. Ale mele, reci.

— De când ești aici, bunica? a întrebat.

— De 4 ani, draga mea.

Am văzut cum i se schimbă fața. Cum se albește.

— De 4 ani? Singură? Dar… unchiul Costel spunea că vine la tine în fiecare săptămână. Că ai tot ce-ți trebuie. Mama trimite bani de acolo, din Italia, în fiecare lună, pentru cămin, pentru tine, ca să nu-ți lipsească nimic. Mama crede că unchiul are grijă de tot.

Am rămas fără cuvinte. În 4 ani nu primisem de la nimeni nici măcar o vedere. Iar fiica mea, de departe, trimitea bani și dormea liniștită, crezând că fratele ei mă vizitează duminică de duminică.

— A venit o singură dată, i-am spus. Acum o lună. Să semnez pentru casă.

— Pentru ce casă?

— Casa de la Huedin. A vândut-o. Am semnat o procură la notar.

Larisa a scos telefonul din buzunar cu mâinile tremurând. A format un număr și l-a pus pe difuzor. A sunat lung, de câteva ori, până a răspuns o voce pe care n-o mai auzisem de ani de zile.

— Larisa, ce e, mamă, sunt la lucru…

— Mamă, a zis Larisa, și i s-a rupt vocea. Sunt la bunica. La azil. E singură aici de 4 ani. Nimeni n-a venit la ea. Nimeni.

S-a lăsat o tăcere pe fir. Apoi am auzit-o pe Mariana, fiica mea, cum începe să plângă. Un plâns adânc, de om care înțelege dintr-odată ceva îngrozitor.

— Mamă? a strigat în telefon. Mamă, tu ești? Mă auzi?

— Te aud, draga mamei, am spus. Te aud.

— Mi-a spus că vine la tine, mamă. Mi-a jurat. Îi trimiteam bani în fiecare lună. Credeam că te scoate în oraș, că-ți aduce de mâncare, că stă cu tine… Doamne, mamă, iartă-mă. Iartă-mă că am crezut.

Plângeam amândouă, eu la Cluj, ea în Italia, cu o fată tânără între noi care ne ținea legate printr-un telefon. Fetele din salon se opriseră toate din tăiat tortul și se uitau la noi în tăcere, cu ochii uzi.

Larisa a întors telefonul spre mine, pe cameră, și pentru prima oară în peste 10 ani mi-am văzut fiica la față. Îmbătrânise și ea. Avea fire albe în păr. Dar era Mariana mea, fetița mea din mijloc, care se agăța de mine la poarta grădinii când pleca la școală.

— La mulți ani, mamă, a zis printre lacrimi. Am uitat că azi… Doamne, azi e ziua ta. 82 de ani. Și eu nici măcar nu te-am sunat.

— M-ai sunat acum, i-am spus. Ai venit acum. Asta contează.

Larisa n-a mai plecat în ziua aceea. A stat cu mine până seara. Mi-a povestit despre facultate, despre camera ei închiriată din Mănăștur, despre cum îi era dor de mine și cum îl tot întreba pe unchiul ei de adresă, iar el o amâna: „lasă, o duc eu, nu are rost să te obosești”. Până s-a dus singură la registratura căminului și a întrebat de o Ecaterina venită din Huedin.

În seara aceea, Mariana a vorbit la telefon cu Costel. N-am auzit ce și-au spus, dar Larisa mi-a povestit mai târziu. Banii din vânzarea casei nu erau ai lui. Erau ai mei. Mariana l-a pus să dea socoteală pentru fiecare leu, și pentru cei trimiși din Italia, și pentru cei de pe casă. I-a spus că merge la notar, că merge unde trebuie, dar că înainte de orice hârtie o să aibă grijă ca mama ei să nu mai doarmă nicio noapte uitată de nimeni.

N-am vrut proces cu băiatul meu. Mi-e greu și acum să spun că fiul meu cel mare mi-a făcut una ca asta. Poate că undeva, în graba lui după bani și după viața lui frumoasă, i-o fi rămas și lui un colț de rușine — a plecat atunci privind în pământ, nu mi-a putut ține privirea. Vreau să cred că da.

Dar nu despre el vreau să vă vorbesc la sfârșit. Vreau să vă vorbesc despre telefonul acela negru de pe noptieră, care a stat mut 4 ani.

Acum sună. Sună seara, când Larisa termină cursurile și mă întreabă dacă am mâncat. Sună duminica dimineața, când Mariana mă apelează pe cameră din Italia și-mi arată bucătăria ei, geamurile, florile de pe pervaz. Sună când vor veni amândouă, de sărbători, să mă ia de aici, măcar pentru câteva zile, într-o casă unde să fiu iar cineva, nu patul de lângă ușă.

Rochia albastră cu floricele o țin acum agățată frumos, călcată, în dulapul de lângă pat. O îmbrac de fiecare dată când știu că vine Larisa. Și de fiecare dată, când o văd în prag cu fularul ei roșu, mă gândesc că am făcut 82 de ani ca să înțeleg un lucru simplu: nu casele rămân cu noi la sfârșit, nici banii, nici pereții văruiți. Rămâne cine te caută atunci când n-ai nimic de dat.

Câți dintre voi vă mai sunați părinții? Nu de ziua lor, nu de sărbători — azi, într-o zi obișnuită, doar ca să le auziți vocea. Sunați-i azi, până mai aveți pe cine. Iar dacă știți un bătrân uitat într-un salon, cu un telefon care nu sună niciodată — spuneți-mi în comentarii: ce l-ați întreba, dacă ați bate azi la ușa lui?