L-am găsit pe tata căzut în livadă, cu scara ruptă lângă el și prunele împrăștiate pe jos. Zăcea acolo de aproape 4 ore, iar singurul care știa era câinele care nu se dezlipise de lângă el…

Câinele urla de la poartă de parcă îl sfâșia cineva. Am oprit mașina în drum, cu Raluca lângă mine, și pentru o clipă am rămas amândoi nemișcați, ascultând urletul acela care nu semăna cu niciun lătrat pe care-l știam.

— Ăsta e Grivei, am zis. Nu urlă el așa fără motiv.

Venisem neanunțat. Voisem să-i fac o surpriză lui tata — 3 ore de drum de la Cluj, cu portbagajul plin de cumpărături și cu gândul că o să-l găsesc pe prispă, cu ceaiul lângă el și cu radioul dat prea tare, cum îi place lui.

Am împins poarta. În curte era o liniște ciudată, din aia care ți se lipește de piept. Ușa casei — încuiată. Bucătăria de vară — goală, cu ceaunul răsturnat pe masă. Doar câinele, care nici nu mă băga în seamă, trăgea întruna spre livadă, se întorcea, mă privea, urla iar.

— Tata? am strigat. Tata, unde ești?

Nimic. Doar frunzele foșnind.

Am luat-o după câine, printre pruni, și atunci l-am văzut.

Zăcea pe jos, la rădăcina unui prun bătrân, cu scara ruptă lângă el și cu prunele împrăștiate în iarbă, vinete, strivite sub el. Nu se mișca.

Mi s-a oprit inima. Am simțit cum mi se face rău, cum îmi fuge tot sângele din obraji. Am alergat, m-am aruncat în genunchi lângă el și abia atunci — abia atunci — a deschis ochii.

— Ai venit, a zis, cu o voce răgușită. Bine c-ai venit, tată.

Am început să tremur de ușurare.

Grivei stătea lipit de capul lui și nu se clintise, se vede, ceasuri în șir. Am aflat pe urmă cât zăcuse tata sub prun: aproape 4 ore. Căzuse dis-de-dimineață, când soarele era încă jos, și nu-l auzise nimeni. 4 ore în iarbă rece, cu glezna umflată, și singura ființă care știa era câinele.

— Tata, stai, nu te mișca. Chem salvarea.

— Ce salvare, mă? a mârâit el și a încercat să se salte în cot. Pentru o gleznă scrântită? Să râdă tot satul de mine, că m-a luat ambulanța de sub prun ca pe un neputincios?

Glezna i se umflase cât pumnul, vânătă. L-am ridicat cu greu, cu brațul lui trecut pe după gâtul meu, și l-am dus până în bucătărie pas cu pas, în timp ce el se strâmba de durere și mă certa că-l strâng prea tare de mijloc.

Raluca a pus îndată de foc și a înmuiat niște prosoape în oțet, să-i tragă umflătura. Mirosul acru s-a împrăștiat prin toată bucătăria, amestecat cu cel de lemn ars. Tata sufla greu pe nas și se uita în tavan, tăcut, cu maxilarul încleștat.

Am scos telefonul și l-am pus pe masă, în fața lui.

— Ți-l las ție, i-am zis. E simplu, are butoane mari. Apeși aici și mă suni. Dacă mai pățești ceva, apeși o singură dată și gata.

S-a uitat la el cum te uiți la o sperietoare de ciori. Nu l-a atins.

— Va să zică asta e, a zis încet. Îmi pui drăcia asta pe masă și pleci liniștit înapoi la Cluj.

— Tata…

— Nu, stai să-ți spun, a ridicat el mâna. Aparatul ăsta o să-ți devină motivul perfect să vii și mai rar. O să mă suni duminica, două vorbe, „ce faci, tată, ești bine?”, o să închizi și-o să crezi că ți-ai făcut datoria. Și-o să treacă iar lunile.

Am rămas cu mâna pe telefon și n-am putut să scot un cuvânt.

Pentru că avea dreptate.

Ultima oară venisem de Paște. Acum 6 luni. Și de fiecare dată avusesem câte o scuză bună — munca, drumul, copiii, oboseala.

Grivei și-a pus botul pe genunchiul lui, iar tata l-a mângâiat pe cap, fără să se uite la mine.

— Câinele ăsta a stat lângă mine 4 ore, a zis. N-a plecat nicăieri. Tu de 6 luni nu…

N-a mai terminat.

Noaptea în care n-am putut să dorm

L-am culcat devreme, cu piciorul ridicat pe o pernă și cu prosopul cu oțet schimbat de trei ori. A adormit greu. Îl auzeam din cealaltă cameră cum ofta în somn de fiecare dată când se întorcea și îl atingea glezna.

Eu nu m-am culcat. Am rămas pe scaunul din bucătărie, cu focul care se stingea în sobă și cu Grivei întins pe preș, lângă ușă, cu urechile ciulite spre camera lui tata. Nu se dezlipea de el nici acum.

M-am uitat mult la câinele ăla. Nu învățase el de la nimeni să stea 4 ore lângă un om căzut. Pur și simplu nu i-a dat prin cap să plece. Iar eu, care aveam telefon, mașină, GPS și toate cele, plecam de fiecare dată și mă întorceam abia peste jumătate de an.

Mi-am adus aminte de bunicul, tatăl lui tata. Locuia la trei case mai jos, pe uliță. Pe vremea aia, la poarta lui se oprea zilnic cineva — o vecină cu o strachină de ciorbă, un nepot trimis să-i taie lemne, popa care trecea spre biserică, un consătean venit să-i ceară o unealtă. Nu era o zi în care omul ăla să rămână singur de dimineața până seara. Nu pentru că ar fi fost mai iubit decât tata. Ci pentru că așa era făcut satul atunci: te ținea de mână fără să-ți dea telefon.

Acum ulița e goală. Casele — jumătate cu obloanele trase, cu copiii plecați care știu, care sună, care „sunt cu gândul acasă”. Și tații rămân singuri, cu un aparat pe masă care sună duminica.

Spre dimineață am înțeles ceva ce mi-a strâns pieptul: dacă azi n-aș fi venit din întâmplare, dacă n-aș fi auzit câinele de la poartă, tata ar fi zăcut acolo până seara. Poate până a doua zi. Și eu l-aș fi sunat duminică, senin, și el n-ar fi răspuns, iar eu aș fi zis că o fi ieșit prin curte.

Ce am scos din buzunar în loc de telefon

Când s-a luminat, am mai pus lemne pe foc și am pus apa la fiert. Tata a apărut în ușa bucătăriei sprijinit de tocul ușii, șchiopătând, încăpățânat, refuzând să-l ajut.

— Stai jos, tată. Te servesc eu azi.

S-a așezat greu pe scaun. Telefonul era tot acolo, pe masă, unde-l lăsasem. Nu-l atinsese. L-a împins ușor cu degetul, ca pe un lucru străin.

— Ți-am zis. Chestia asta n-o să-mi umple casa de râsetele nepoților.

Vorba aia mi-a rămas în gât. Am pus cana jos.

Și atunci, în loc să mai insist cu telefonul, am scos din buzunarul de la piept carnețelul în care-mi notez treburile de la firmă. L-am deschis la o pagină goală și am scris, în fața lui, cu litere mari, o dată: sâmbăta viitoare.

— Ce faci acolo? a întrebat.

— Îmi trec o programare, am zis. Cea mai importantă din luna asta. Sâmbătă viu cu Raluca și cu copiii. Culegem prunele care au mai rămas, câte mai sunt bune, și le facem magiun în ceaunul ăla răsturnat. Și reparăm gardul din spate, că l-am văzut ieri cum atârnă.

A tăcut. S-a uitat la mine parcă neîncrezător, ca și cum ar fi așteptat să adaug un „dacă nu apare ceva la serviciu”.

Dar n-am mai adăugat nimic.

— Nepoții tăi nici nu știu ce e ăla un stup, am continuat. Tu ai borcanul ăla de miere pe care-l ții pentru ei de nu știu când. Sâmbătă îl deschidem. Îi pui pe amândoi la masă și le spui cum se scoate mierea din rame. Îi pui să alerge după Grivei prin livadă până cad de oboseală.

L-am văzut cum îi tremură puțin bărbia. Un om de 74 de ani, care nu plânsese în fața mea niciodată, s-a întors o clipă cu fața spre fereastră.

— Și telefonul? a zis într-un târziu, răgușit.

— Telefonul rămâne pe masă. Pentru urgențe. Nu ca să-mi cumpăr liniștea cu el.

Grivei s-a ridicat, s-a apropiat de scaunul lui și și-a pus iar botul pe genunchiul lui, exact ca sub prun. Tata a lăsat mâna pe capul câinelui și, pentru prima oară de nu mai știu când, l-am văzut zâmbind cu adevărat. Nu zâmbetul acela politicos, de om care te conduce la poartă. Un zâmbet care i-a luminat toate ridurile deodată.

— Bine, a zis. Sâmbătă. Să nu-mi pui prunele degeaba pe foc, că vin copiii cu mâinile pline de magiun.

Am rămas amândoi acolo, în bucătăria mirosind a oțet, a fum și a mere puse la copt, cu câinele între noi. Afară, sub prunul cu scara ruptă, prunele erau tot împrăștiate în iarbă. Le lăsam pentru sâmbătă.

Am plecat spre Cluj după-amiază, dar altfel decât venisem. În oglindă l-am văzut în poartă, sprijinit în băț, cu Grivei lângă el, făcându-mi cu mâna până am dat colțul.

Am condus 3 ore și tot drumul m-am gândit la un singur lucru. Că unui om nu-i trebuie un aparat pe masă. Îi trebuie un scaun tras lângă al lui și niște copii care aleargă prin curte.

Sâmbătă am fost acolo. Și sâmbăta următoare. Și carnețelul acela are acum o programare pe care n-o mai amân pentru nimic în lume.

Voi când ați fost ultima oară acasă, la părinți — cu adevărat acasă, nu doar la telefon?