7 ani am mâncat aproape numai cartofi și fasole ca să scăpăm de rata la bancă. La 3 zile după ce am achitat ultima rată, soacra a sunat prima — și în 2 luni am dat pe „nevoile” ei exact cât dădeam înainte băncii…

Am strâns hârtia în pumn atât de tare încât s-a udat de transpirația mea până am ajuns în parcare. „Credit achitat integral.” Atât scria. Două rânduri și o ștampilă. După 7 ani.

M-am urcat în mașină lângă Cătălin și mi-au dat lacrimile. Nu plângeam de supărare. Plângeam așa cum nu mai plânsesem de la nunta noastră, cu sughițuri, cu nasul roșu, ștergându-mă cu mâneca.

— Gata, mi-a zis el și m-a strâns de umăr. Gata, Camelia. Am scăpat.

Am 39 de ani și 7 dintre ei i-am dat băncii. Nu doar banii — anii întregi.

7 ani în care am mâncat aproape numai cartofi și fasole. Știu pe de rost câte feluri poți face din trei cartofi și o ceapă. Fasole cu ceapă lunea, cartofi prăjiți marțea, cartofi cu fasole când voiam „ceva festiv”. Carne, doar duminica, și aia puțină, tăiată subțire ca s-ajungă.

7 ani în care n-am intrat într-un magazin de haine. Purtam aceleași două perechi de blugi până se subțiau la genunchi, și-atunci le coseam pe dos. Geaca mea de iarnă avea fermoarul stricat de doi ierni; îl prindeam c-un ac de siguranță.

Și marea. În fiecare an, de Paște, ne uitam la pozele altora de pe litoral și ziceam: „la anul, după ce scăpăm de rată”. La anul. Mereu la anul.

Rata era 3.000 de lei pe lună. 3.000 de lei care plecau ca prin pâlnie, în fiecare 5 ale lunii, ani la rând. Ne uitam amândoi la telefon când ieșea notificarea, ca la o operație.

Și-acum se terminase.

În mașină, cu hârtia udă în poală, am zis:

— Cătălin, anul ăsta mergem la mare. Amândoi. Punem bani deoparte din prima lună.

— Punem, a râs el. Chiar și-n cort pe malul mării dacă vrei.

Am ajuns acasă, am pus hârtia pe frigider, prinsă cu un magnet, ca s-o văd în fiecare dimineață. Prima noapte de om liber am dormit ca un prunc.

N-au trecut 3 zile.

Eram la bucătărie, curățam — ce altceva — niște cartofi, când a sunat telefonul lui Cătălin. Soacra. Am auzit-o din cealaltă cameră, avea vocea aia subțire pe care-o scotea când voia ceva.

Cătălin a venit în bucătărie cu telefonul la ureche, s-a uitat la mine cumva vinovat.

— Mama zice că nu-i mai ajung banii de medicamente luna asta. Îi trebuie vreo 500 de lei.

Am pus cuțitul jos.

— Bine, am zis. E mama. 500 de lei.

Nu mi-a dat prin cap să mă supăr. Chiar nu mi-a dat. Femeie bătrână, pensie mică, ce să facă. Am dat cei 500 de lei.

A doua săptămână, telefonul iar. De data asta soacra descoperise că are nevoie de un bilet la băi, că-i era rău de spate. 2.000 de lei.

— E doar o dată, a zis Cătălin. Îi prinde bine. A muncit toată viața.

Am dat și cei 2.000.

Peste alte zece zile s-a stricat frigiderul soacrei. Nu se mai putea repara, trebuia unul nou. 4.000 de lei.

Și-atunci am simțit ceva rece în capul pieptului. Am luat un pix și, seara, când Cătălin s-a culcat, am făcut socoteala pe un colț de ziar. 500. 2.000. 4.000. În mai puțin de 2 luni dădusem 6.500 de lei. Adică mai mult decât două rate la bancă.

Scăpasem de-o bancă și-o luasem de la capăt cu alta. Numai că banca asta era mama lui.

I-am spus lui Cătălin, cu blândețe, că poate ar trebui să mai punem și noi ceva deoparte.

A ridicat din umeri, cu privirea în telefon.

— E mama, Camelia. Cum s-o refuzăm? Doar n-o lăsăm cu spatele rupt lângă un frigider stricat.

N-am mai zis nimic. Dar a doua zi m-am dus la o bancă, singură, și mi-am deschis un cont numai pe numele meu. Nu ca să ascund. Ca să exist și eu undeva, într-o coloană a mea.

Și-am început să pun deoparte. Câte 1.500 de lei pe lună — exact jumătate din rata pe care-o dădusem 7 ani. Îmi ziceam: dacă tot m-am obișnuit să nu-i am, măcar jumătate să rămână a mea. A mării ăleia pe care-o tot amânam.

Puneam banii și tăceam. Mă simțeam ciudat, ca și cum aș fi furat ceva ce era, de drept, al meu.

O lună n-a mai sunat soacra. Am respirat.

Până într-o joi seara, când Cătălin a pus telefonul pe masă și a zis, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume:

— Mama zice că e putredă baia. Trebuie refăcută toată. Ar fi vreo 10.000.

Și-atunci ceva în mine a zis: destul. Nu cu voce tare. În mine.

A doua zi mi-am luat o zi liberă, fără să-i spun lui Cătălin. M-am dus la o agenție de turism din centru și-am pus voucherele pe masă în fața mea ca pe un trofeu: 6 nopți la mare, pentru amândoi, cu demipensiune. Am plătit pe loc, din contul meu, 2.900 de lei. Mâna îmi tremura, dar zâmbeam ca proasta.

Am ieșit cu mapa de la agenție strânsă la piept și, jur, simțeam deja mirosul mării. Sare și scoici și cremă de plajă. Mă vedeam cu picioarele în apă, în sfârșit.

Am urcat scările fericită. Am băgat cheia în ușă.

Și-am dat de un soț alb la față, în hol, cu telefonul în mână.

Trei zile de libertate și-un cont pe care nu-l știa nimeni

— Unde sunt banii? a zis el, cu o voce pe care nu i-o cunoșteam.

— Care bani, Cătălin?

— Nu te preface. Contul tău. 1.500 pe lună, de câteva luni. Am aflat azi. Unde sunt?

Am rămas cu mapa în mână, în hol, cu paltonul pe mine. Nu de frică. De uimire.

— De unde știi tu de contul meu?

— Nu contează de unde. Verișoara lui Geta lucrează acolo. I-am promis mamei că-i facem baia. 10.000. I-am spus că avem, că strângi tu de-o vreme…

Și-atunci am înțeles. Nu într-o clipă, ci ca apa care intră încet în pantof, până simți frigul cu tot piciorul.

Nu se supărase că ascunsesem banii. Se supărase că nu putea pune el mâna, direct, pe ei. Îi promisese deja. Ca și cum contul meu, munca mea, cartofii și fasolea mea de 7 ani ar fi fost, de fapt, un sertar din care lua el pentru mama lui, când voia și cât voia.

— Tu i-ai promis mamei tale banii pe care i-am strâns eu? am zis rar. Fără să mă întrebi o vorbă?

— Păi… suntem familie. Ce-i al tău e și al meu.

Am pus mapa pe masa din hol. Foarte încet, ca să nu-mi tremure prea tare mâna.

— Interesant, am zis. Pentru că 7 ani ce-a fost al nostru a fost al băncii. Iar acum, la 3 zile după ce-am scăpat, ce-i al meu e deja al mamei tale. A mea nu rămâne nici marea.

— Nu fi dramatică. E o baie. Femeia se spală într-o cadă care stă să cadă prin tavan la vecinii de jos.

— Iar eu m-am spălat 7 ani cu cartofi în farfurie ca să nu întârzii nicio rată. Și n-am cerut nimănui nimic.

A tăcut. Se vedea că nici nu-i trecuse prin cap să pună lucrurile una lângă alta. Pentru el, sacrificiul meu fusese o funcție a casei, ca lumina și apa. Se aprindea și se stingea, și nu-i mulțumeai becului.

— Camelia, mâine trebuie să-i dau răspuns. I-am promis.

— Nu, Cătălin. Tu i-ai promis. Cu banii mei. Vezi diferența?

Am deschis mapa în fața lui. Voucherele. 6 nopți. Numele lui era acolo, lângă al meu. „Pentru amândoi”, îi spusesem femeii de la agenție, și zâmbisem când am zis-o.

El s-a uitat la ele ca la niște acte dintr-o limbă străină.

— Ce-s astea?

— Marea. Aia pe care-o amânăm de 7 Paști. Am plătit-o azi. Din banii pe care i-ai promis mamei tale.

În seara aia n-am mai mâncat împreună. El a plecat la mama lui — „să lămurească”, a zis — și eu am rămas singură în bucătărie, cu hârtia de achitare prinsă cu magnetul pe frigider. Am privit-o lung. „Credit achitat integral.” Mă simțeam mai datoare acum, cu creditul plătit, decât fusesem vreodată cu el pe cap.

Ce a spus soacra când a aflat de unde veneau banii

Nu m-am culcat. Pe la unsprezece, am scos din dulap geaca aia veche, cu fermoarul prins în ac de siguranță, și-am început, nu știu de ce, s-o cos cum trebuie. Îmi trebuiau mâinile ocupate. Coseam și-mi curgeau lacrimile pe dosul palmei, dar nu scoteam un sunet.

Cătălin s-a întors mai devreme decât credeam. L-am auzit în hol, apoi în ușa bucătăriei. A stat acolo o vreme, uitându-se la mine cum cos o geacă pe care ar fi trebuit s-o arunc de mult.

— I-am spus mamei, a zis într-un târziu.

— Ce i-ai spus?

S-a așezat pe scaunul din față, cu coatele pe genunchi.

— I-am spus adevărul. Că banii ăia îi strângeai tu. Că-i puneai deoparte din ce n-ai avut 7 ani. Că eu ți i-am promis pe la spate.

A tăcut. Apoi:

— Când a auzit de unde vin, mama a început să plângă. A zis să nu-i dau niciun leu. Că ea credea că avem, că i-ai fi dat cu inima ușoară. Că, dacă știa că ție îți iei de la gură, nu cerea în viața ei nici măcar medicamentele alea.

Am pus geaca în poală. Mi-am dat seama, cu un fel de rușine a mea, că o judecasem greșit și pe ea. Femeia nu ceruse ca să ne stoarcă. Ceruse pentru că fiul ei îi spusese, de fiecare dată, „lasă, mamă, avem”.

— Baia chiar stă să cadă? am întrebat.

— Stă. Dar poate să mai stea. Am vorbit cu Marius, cumnatu-meu, e faianțar. Zice că, dacă-l ajut eu în weekenduri, materialele și el, o scoatem la vreo 3.000. O facem în două luni. Cu mâinile mele.

Mi-am mușcat buza.

— Și marea?

S-a uitat la voucherele care rămăseseră pe masă toată seara, între noi, ca un al treilea om în cameră.

— Marea rămâne. E plătită. E a ta. A noastră, dacă mă mai vrei acolo.

N-am răspuns pe loc. L-am lăsat să stea în tăcerea aia, cum stătusem eu 7 ani în tăcerea mea. Apoi am întins geaca cârpită peste spătarul scaunului lui.

— Ți-am cusut fermoarul, am zis. Că iarna trecută ai umblat cu ac de siguranță și nu mi-a păsat nimănui.

Și el a plâns. Un bărbat de 41 de ani, cu coatele pe masa din bucătărie, plângând lângă o geacă veche și niște vouchere de mare.

Picioarele în apă, în sfârșit

Am plecat la mare peste trei săptămâni. Am condus noi, cu sendvișuri făcute acasă, ca să nu dăm bani pe drum — de obișnuiți ce eram. Dar de data asta nu era sărăcie. Era doar noi doi, râzând că nu ne dezvățăm.

Când am ajuns și-am văzut apa, m-am descălțat chiar acolo, pe pontonul de lemn, ca o nebună, și-am intrat până la glezne. Era rece și sărată și adevărată. Mai adevărată decât toate „la anul” pe care mi le spusesem 7 ani la rând.

Cătălin a venit lângă mine, cu pantalonii suflecați caraghios, și mi-a luat mâna.

— Iartă-mă că mi-a trebuit un cont ascuns ca să te văd, a zis.

Nu i-am răspuns cu vorbe. I-am strâns mâna și-am privit înainte, la linia unde marea se-ntâlnea cu cerul.

Baia soacrei s-a făcut până la toamnă, din 3.000 de lei și zece weekenduri în care Cătălin a venit acasă cu genunchii albi de mortar. Când am fost prima dată în vizită, femeia m-a luat de mână în ușa băii noi și mi-a zis, încet, ca să n-audă el:

— Fata mea, banii tăi să nu-i mai atingă nimeni. Nici el, nici eu. I-ai câștigat cu foame.

Contul meu a rămas al meu. Pun în el, în fiecare lună, câte ceva. Iar hârtia de achitare încă e pe frigider, sub magnet, îngălbenită la colțuri. N-o dau jos. Îmi aduce aminte că am fost în stare să mă port bine cu toată lumea 7 ani — și că, într-o zi, a trebuit să învăț să mă port bine și cu mine.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi renunțat la visul de-o viață pentru baia soacrei, sau ați fi plecat la mare, chiar și singure?