La 10 ani îi împărțeam pachetul de la școală în două, deși ea nu avea niciodată. Am promis că mă însor cu ea când o să am bani. Acum am 40 de ani, am tot ce mi-am dorit vreodată și o caut de 20 de ani…

În fiecare dimineață, pe stinghia de sus a gardului școlii, mă aștepta o jumătate de corn. Uneori și o jumătate de măr, cu urma dinților ei pe partea cealaltă. Nu m-am aplecat niciodată să văd cine le pune acolo, fiindcă știam. O chema Elena și stătea în ultima bancă, lângă geam.

Eram dintre copiii care veneau la școală cu ghiozdanul gol și cu burta goală. La marginea satului nostru de câmpie, casele erau din chirpici, iar iarna vântul intra pe sub uși de-ți îngheța apa în cană. Mama pleca la muncă cu noaptea-n cap, tata plecase de tot, iar eu mă duceam la ore cu buzunarele întoarse pe dos.

Elena era la fel de săracă. Poate mai săracă decât mine. Purta aceeași rochiță decolorată și în septembrie, și în mai, iar pantofii îi erau crăpați la vârf. Și totuși, în fiecare dimineață, lăsa jumătate din puținul ei pe gardul acela rece. Nu-mi cerea nimic. Nu aștepta să-i mulțumească nimeni. Se uita doar de departe cum mănânc și-și ștergea mâinile murdare de cretă și de noroi pe poala rochiei.

Aveam 10 ani și încă nu învățasem cuvântul „rușine”. Știam doar că foamea doare și că, atunci când mușcam din cornul ăla, durerea se oprea.

— De ce-mi dai mereu mie? am întrebat-o o dată, la gard.

Ea a ridicat din umeri.

— Că tu ești mai slab. Se vede.

Și a fugit înapoi în curte, râzând, cu funda aia roșie fluturându-i în păr. Avea mereu o fundă roșie, ruptă și înnodată la loc, dar roșie.

Într-o toamnă, mama a venit acasă cu o veste care mie mi s-a părut atunci cea mai mare bucurie din lume: un frate de-al ei ne lua la oraș, îi găsise mamei de lucru și mie o școală cu geamuri întregi. Plecam. Ne mutam de tot.

M-am dus la gard s-o anunț pe Elena. Nu știu de ce, dar mi se strângea ceva în piept.

— Plec, i-am spus. La oraș.

A tăcut mult. Apoi a zâmbit, dar zâmbetul îi tremura.

— Bine. Acolo o să mănânci în fiecare zi.

— Elena, când o să am bani, o să mă întorc și o să te iau de nevastă. Jur.

A râs cu lacrimi în ochi. Și-a scos funda roșie din păr, a rupt-o în două cu dinții și mi-a legat o jumătate la încheietură.

— Ține-o. Ca să nu uiți. Cealaltă jumătate rămâne la mine.

A doua zi am plecat cu autobuzul. Am privit satul pierzându-se în praf pe geamul din spate, cu jumătatea aia de fundă strânsă în pumn.

Au trecut 30 de ani.

Acum am 40 de ani și am tot ce mi-am dorit vreodată. O firmă de construcții cu zeci de oameni. Un apartament în centru cu espressor cât salariul unui om pe-o lună. Costume luate la întâmplare, că oricum arată toate la fel pe mine.

Dar pe pereți nu e nicio poză. Nici măcar una. Iar seara, când se închide ușa în urma mea, în casa aia e o liniște ca într-un mormânt.

În sertarul biroului țin o bucată de fundă roșie, decolorată de tot, aproape roz. În fiecare dimineață o scot, o pun în palmă și mă întreb același lucru: unde ești, Elena?

Am căutat-o 20 de ani. Am plătit oameni din sat s-o întrebe pe la rude, am pus anunțuri, am cumpărat un teren tocmai lângă satul copilăriei, cu gândul prostesc c-o s-o aud de undeva. Nimic. Familia ei plecase după inundațiile din 2005, când apa le luase casa, și li se pierduse urma. De parcă i-ar fi înghițit pământul.

De 3 ani vine la mine o femeie care-mi face curat. Vine marțea și vinerea, își pune papucii la ușă, șterge praful, spală vasele și pleacă înainte să mă întorc. Abia dacă vorbim. Îi las banii pe masă și un bilet. O cheamă tot Elena, dar câte Elena nu sunt în țara asta.

Ieri am uitat sertarul deschis.

Când am ieșit din baie, femeia stătea nemișcată lângă birou, cu cârpa de praf căzută pe jos, și se uita fix la funda aia decolorată. Nu se clintea. Am vrut să-i spun ceva, orice, dar ea a dus încet mâna la buzunarul șorțului.

Și a scos de acolo, între două degete, exact cealaltă jumătate a fundei roșii.

Ochii aceia din ultima bancă

Mi s-au înmuiat picioarele. M-am ținut de colțul biroului ca să nu mă așez pe jos.

Am privit-o cum nu o privisem în 3 ani. Cu adevărat. Părul strâns la spate, câteva fire cărunte, mâinile roșii și crăpate de la detergenți, aceeași mână pe care mi-o ștergea odată de poala rochiei. Și ochii. Ochii aceia care mă urmăreau din ultima bancă, de lângă geam, cum mănânc.

— Elena, am șoptit.

Nu era o întrebare. Știam.

A început să plângă în tăcere, fără să-și șteargă lacrimile, ținând bucata de fundă strânsă la piept de parcă i-ar fi luat-o cineva.

— Am știut din prima zi cine ești, a spus. De când am intrat pe ușă, acum 3 ani, și te-am văzut în hol. Am recunoscut cicatricea de la sprânceană. Ți-o făcuseși căzând din dud, în curtea școlii. Ți-am dus atunci apă în palme, ții minte?

Nu mai puteam vorbi. Doar dădeam din cap.

— Trei ani, Elena. Trei ani ai venit aici, ai spălat vasele mele, ai șters praful de pe sertarul în care te căutam în fiecare dimineață. De ce n-ai spus nimic?

Și-a lăsat privirea în pământ.

De ce a tăcut 3 ani

— Și ce era să-ți spun? a răspuns încet. Că fetița care-ți dădea jumătate de corn a ajuns să-ți frece podelele? M-am uitat în jur, la casa asta, la costumele tale, la mașina din parcare, și mi s-a făcut rușine. O rușine cum n-am mai simțit de când eram copil și veneam cu pantofii crăpați la școală.

A tras aer în piept.

— Tu m-ai ținut minte cum eram. O copilă cu fundă roșie în păr, care râdea. Nu voiam să mă vezi așa. Obosită. Îmbătrânită înainte de vreme. Femeia de serviciu. Mi-era frică să nu văd milă în ochii tăi. Mila ta m-ar fi omorât, Cătălin.

M-am apropiat de ea. Mi-am dat seama că tremuram amândoi.

— După inundații ne-am mutat din loc în loc, a continuat. Am muncit de la 16 ani. La croitorie, la piață, la curățenie prin case. N-am avut niciodată nimic al meu. Doar bucata asta de fundă, pe care am purtat-o în portofel 30 de ani. Când mi-era cel mai greu, o scoteam și-mi spuneam că, undeva, e un băiat care mi-a promis ceva. Și că, poate, măcar el nu m-a uitat.

— Nu te-am uitat nicio zi, i-am spus. Nicio singură zi.

I-am povestit tot. Despre oamenii pe care-i plătisem, despre terenul de lângă sat cumpărat degeaba, despre dimineți și funda din sertar. Cum, în timp ce eu dădeam bani în stânga și-n dreapta ca s-o găsesc pe Elena, Elena venea de două ori pe săptămână și-mi spăla cana din care beam cafea.

A râs printre lacrimi. Un râs pe care-l știam. Același din curtea școlii.

— Mereu ai fost mai slab, a zis. Se vedea.

Am scos din sertar jumătatea mea de fundă. Am pus-o lângă a ei, acolo, pe birou, sub lumina rece a lămpii. Cele două bucăți decolorate s-au potrivit exact, cu ruptura lor zdrențuită la mijloc, ca și cum n-ar fi trecut 30 de ani, ci o singură noapte.

Am stat mult așa, amândoi aplecați peste o fundă ruptă, fără să spunem nimic. În apartamentul ăla în care nu fusese niciodată o poză pe pereți și nici măcar o voce omenească seara, se auzea acum, în sfârșit, respirația a doi oameni.

— Nu mai pleca vineri, i-am spus. Și nici marțea viitoare. Nicăieri.

Elena s-a uitat la mine lung, cu funda întreagă în palmă.

— Ți-am promis ceva la gard, când aveam 10 ani, am continuat. Cu 30 de ani întârziere, dar tot mai am de gând să mă țin de cuvânt. Dacă mă mai vrei.

N-a răspuns în cuvinte. A pus mâna aceea crăpată de detergenți peste mâna mea, exact cum o pusese cândva pe gardul rece al școlii, și a strâns.

Săptămâna asta am pus prima poză pe peretele din sufragerie. E o fotografie făcută cu telefonul, prost încadrată, cu noi doi și, între noi, pe masă, o fundă roșie lipită la loc. Nu e cine știe ce. Dar liniștea aia de mormânt a dispărut din casă, și dimineața nu mai deschid singur sertarul.

Uneori mă gândesc cât de aproape a fost, 3 ani, la doi pași de mine, ștergând praful de pe ușa în spatele căreia o căutam. Și cât de ușor aș fi putut să n-o găsesc niciodată.

Voi ați mai ținut minte omul care v-a dat de mâncare când nu aveați nimic? Sau poate, chiar acum, e mai aproape de voi decât credeți.