Aveam 22 de ani și un bărbat de 45, cu pământ cât vezi cu ochii, mi-a spus liniștit: „Mai am un an de trăit. Mărită-te cu mine, fă-mi un băiat, și mama ta n-o să mai ducă lipsă de nimic.” Am acceptat din disperare — dar în prima noapte am auzit ceva în spatele ușii care m-a făcut să fug în zori, desculță, prin noroi…

— Mai am un an de trăit. Mărită-te cu mine, fă-mi un băiat, și mama ta n-o să mai ducă lipsă de nimic.

Costel a spus-o liniștit, învârtind lingurița în cafea, de parcă îmi propunea să-i vând o bucată de teren, nu să-i devin soție.

Aveam 22 de ani. El, 45. Între noi, pe masa din bucătăria noastră de lemn, stăteau o farfurie ciobită și tăcerea mamei din camera cealaltă, care tușea de se rupea în două.

M-am uitat la mâinile mele. Miroseau a lapte și a fân, cum miroseau în fiecare zi de când mă știam. Munceam de la 4 dimineața la o fermă de vaci, pentru niște bani care abia ajungeau de pâine. La 22 de ani aveam mâini de femeie bătrână — crăpate, roșii, mereu reci. Cizmele mele stăteau lângă ușă, ude de noroi, cum erau mereu.

— De unde știi că mai ai un an? am întrebat.

A ridicat din umeri, fără să mă privească.

— Mi-au spus doctorii. Am ceva la ficat, nu mai contează ce. Vreau doar un fecior până plec. Un băiat care să-mi poarte numele.

Vorbea despre moartea lui cum vorbești despre vreme.

Trebuie să înțelegeți în ce hal eram. Mama zăcea de luni de zile, bolnavă de plămâni, iar tratamentul ei costa aproape 3.000 de lei pe lună — bani pe care noi nu-i văzuserăm niciodată la un loc. Împrumutaserăm de la un cămătar din sat, un anume Gheorghe. Luaserăm 6.000, ajunseserăm să datorăm 14.000, și omul venea acum la poartă, bătea cu palma în stâlp și striga să ne audă tot satul că ne ia casa dacă nu plătim. Mama tremura în pat de fiecare dată.

Casa aia bătrână, de lemn, cu geamul mic de la care mama privea toată ziua drumul prăfuit — era tot ce aveam pe lume.

Costel știa toate astea. De-aia venise.

— Îi plătesc mamei tale tot tratamentul, a spus, la fel de calm. Îi iau datoria de la Gheorghe. O duc la un doctor bun, la oraș. Tu îmi faci un băiat. Când se termină cu mine, rămâi cu ce vrei din casă. E o afacere cinstită.

O afacere. Așa i-a spus. De parcă negocia un hectar de porumb, nu o viață de om.

Am vrut să-l scuip. Am vrut să-i arunc cafeaua în față și să-i spun să iasă pe ușă. Dar din camera cealaltă mama a tușit iar, lung, hârâit, și am auzit-o cum se chinuie să tragă aer în piept.

Și atunci ceva în mine s-a stins.

— Bine, am șoptit.

Nici azi nu-mi vine să cred că am zis-o.

Ne-am cununat repede și pe ascuns, doar la primărie, într-o marți dimineața, fără nuntă, fără invitați, fără nimeni. Mi-am spus că fac asta pentru mama, nu pentru bani. Că un an trece repede. Că o să-i închid ochii omului ăstuia și o să plec cu mama vindecată și cu conștiința curată.

M-am mințit frumos, cum se mint oamenii disperați.

În aceeași seară m-a dus la casa lui. Nu era casă, era conac — două etaje, gresie lucioasă, o bucătărie cât toată locuința noastră. În curte, un tractor nou, utilaje, o mașină scumpă care lucea în lumina becului. Mama lui, o femeie uscată, cu privirea ca de cuțit, m-a măsurat din cap până-n picioare și n-a zis nici măcar „bună seara”.

— Asta e? l-a întrebat pe Costel, de parcă eu nici nu existam.

— Asta e, a răspuns el.

Mi-au dat o cameră la etaj. Costel a zis că e obosit, că doarme jos, că „mai e timp pentru toate”. M-am culcat îmbrăcată, cu inima strânsă, ascultând o casă străină cum trosnește în întuneric.

Nu puteam să dorm. Pe la miezul nopții mi s-a făcut sete și am coborât desculță pe scări, după un pahar cu apă.

Și atunci am auzit vocea lui, venind din spatele ușii de la birou.

Râdea.

Vocea din spatele ușii

Râdea așa cum n-am mai auzit pe nimeni râzând — vesel, ușurat, ca un om căruia tocmai i-a ieșit o socoteală. M-am oprit pe ultima treaptă, cu paharul gol în mână. Ușa biroului era întredeschisă, o dungă de lumină cădea pe hol. Vorbea la telefon.

— Nu, mamă, stai liniștită. A înghițit tot. E proastă și disperată, exact cum ne trebuia.

M-am lipit de perete. Am simțit cum îmi îngheață tălpile pe gresie.

— Ce moarte, mamă? Sănătos tun sunt. Ficat, doctori… prostii, ce să-i spun ca să zică da mai repede. Femeie săracă, cu maică-sa pe moarte, îi flutur niște bani și e a mea. Numai să-mi facă băiatul.

Nu mai aveam aer. Paharul a început să-mi tremure în mână.

— Păi cât să dureze? Rămâne grea, naște, și pe urmă o dau afară. Hârtia e ca și gata, mă duc cu ea la notar săptămâna asta, semnează ea ce-i pun în față, că doar n-are minte multă. Îi arunc niște mărunt să tacă și gata. Ce, are avocat? N-are nici de mâncare.

A tăcut o clipă, ascultând-o pe soacră-mea. Apoi a râs iar, scurt și rău.

— Numai să nu apuce Mihai să pună laba pe pământ. Mai bine îl las unui plod al meu decât javrei ăleia de frate-meu. Ajunge cât mi-a stat în cale.

Am rămas acolo, în întuneric, cu spatele lipit de peretele rece, și am înțeles totul dintr-odată. Boala era minciună. Mila pe care i-o purtasem era minciună. „Afacerea cinstită” era o capcană. Omul ăsta nu murea deloc — avea 45 de ani și era sănătos ca fierul. Voia doar un copil ca să nu rămână pământul fratelui pe care-l ura, iar pe mine, după ce nășteam, mă arunca la marginea drumului cu o hârtie și cu câteva bancnote de milă.

Mă cumpărase. Ca pe o vacă bună de prăsilă.

Am urcat scările înapoi, treaptă cu treaptă, ținându-mi respirația, cu genunchii moi. M-am așezat pe marginea patului, în camera aia străină, și am stat așa, cu ochii în tavan, până când geamul a început să se lumineze. N-am plâns. Eram prea îngrozită ca să plâng.

La prima geană de lumină m-am ridicat. Pantofii îi lăsasem jos, la intrare — n-am îndrăznit să cobor după ei, să nu scârțâie treapta, să nu se trezească soacra. Am ieșit pe ușa din spate, în curte, și am luat-o pe poarta dinspre grădină, desculță.

Afară era frig și noroiul mi se lipea de tălpi, rece ca gheața. Am trecut pe lângă tractorul acela nou, pe lângă mașina care lucea, și am mers, apoi am început să alerg pe drumul de țară, cu poalele rochiei prinse în mână. Câinii lătrau prin curți. Un cocoș a cântat undeva. Eu mergeam desculță prin noroi, spre satul meu, la 6 kilometri distanță, tremurând din tot corpul.

În capul meu se învârteau toate deodată. Cămătarul, care acum n-avea să mai fie plătit de nimeni. Mama, care habar n-avea unde-am fost și de ce. Rușinea de a mă întoarce acasă măritată de o zi și fugită deja. M-am gândit o clipă — o singură clipă — să mă întorc. Să înghit. Să nasc copilul și să iau banii, cum îmi propusese. Mama ar fi avut tratament. Casa ar fi rămas a noastră.

Dar apoi mi-am amintit râsul lui din spatele ușii. „E proastă și disperată.” Și am mers mai departe.

Fratele pe care îl ura

Am ajuns acasă când se lumina bine. Mama era trează, la geam, cu broboada pe umeri, uitându-se la drum, așa cum se uita mereu. Când m-a văzut venind desculță, plină de noroi până la genunchi, a scăpat cana din mână.

I-am spus tot. M-am așezat pe marginea patului ei și i-am povestit de la cafea până la vocea din spatele ușii, cuvânt cu cuvânt. Mă temeam că o să se supere, că o să-mi spună că am aruncat cu piciorul singura noastră șansă. Dar mama m-a luat de mână, cu mâna ei uscată și fierbinte, și a început să plângă.

— Fata mea, a spus, mai bine mor eu de zece ori decât să te știu vândută omului ăluia. Bine ai făcut. Bine ai făcut că ai fugit.

Și atunci am plâns și eu, în sfârșit. Am plâns amândouă, ținându-ne de mână, în casa aia bătrână de lemn, în timp ce soarele urca peste drumul prăfuit.

N-a durat mult liniștea. A treia zi a oprit mașina lui Costel la poartă. A intrat în curte de parcă era a lui, cu soacra după el. La început a vorbit mieros — că am înțeles eu greșit, că vorbea la telefon despre altceva, că locul meu e acasă, la el. Apoi, când a văzut că nu mă înmoi, a schimbat tonul.

— Fără mine, cămătarul vă ia casa până la sfârșitul lunii, a zis rece. Gândește-te bine, proasto.

M-am ridicat de pe prispă și am ieșit în fața lui, cu vecinii deja adunați la garduri, cum se adună lumea la un scandal la sat.

— Te-am auzit, Costele, am spus tare, să audă toți. Te-am auzit în noaptea aia, la telefon. Nu ești bolnav. N-ai fost niciodată. Voiai un băiat ca să nu-i rămână pământul lui Mihai, iar pe mine mă aruncai afară cu o hârtie de la notar. Am auzit fiecare cuvânt.

I s-a schimbat fața. A deschis gura, dar n-a mai ieșit nimic. Vecinii se uitau. O femeie a scuipat în praf, spre el. Soacra l-a tras de mânecă. Au plecat fără să mai zică nimic, iar mașina aia scumpă a împroșcat noroi când a demarat. Până seara știa tot satul că omul cu hale și tractoare mințise că e pe moarte ca să păcălească o fată săracă. De râsul lumii a rămas, el și maică-sa.

Rămânea cămătarul. Și aici s-a întâmplat lucrul la care nu mă așteptam. M-am dus să-l caut pe Mihai — fratele lui Costel, omul de care se temuse atâta la telefon. M-am gândit că, dacă îl ura Costel în halul ăla, poate era singurul care m-ar fi ascultat.

Mihai avea 48 de ani, o gospodărie modestă la marginea satului vecin și mâini de om care muncește. L-am găsit reparând un gard. I-am spus cine sunt și ce mi-a făcut frate-său. N-a părut deloc mirat.

— Acum trei ani, când a murit tata, m-a lăsat fără partea mea de pământ, a zis, punând ciocanul jos. Mi-a fluturat niște acte pe la nas și, până să înțeleg, era totul trecut pe numele lui la Cartea Funciară. De atunci nu mai vorbim. Îmi pare rău că ai dat peste el, fată.

Când i-am spus de cămătar, de cei 6.000 împrumutați care ajunseseră 14.000, a clătinat din cap.

— Camăta e ilegală, a spus. Gheorghe știe asta. Hai cu mine.

Am mers împreună la Gheorghe. Mihai i-a spus, calm, că dacă mai calcă pragul mamei sau mai umblă cu dobânzi de-astea, a doua zi e o plângere la poliție și un dosar pe numele lui. Cămătarul, care se purtase până atunci ca un stăpân, a devenit dintr-odată mic. Am rămas să-i dau înapoi doar cei 6.000 pe care chiar îi luaserăm, în rate, fără nicio camătă. Restul l-a înghițit tăcerea lui.

Am plecat de la ferma de vaci și mi-am găsit de lucru la o brutărie la oraș. Nu erau bani mulți, dar erau ai mei, câștigați cinstit, fără să datorez nimic nimănui. Am dus-o pe mama la un doctor bun, la oraș, care i-a schimbat tratamentul. Mihai ne-a dus de câteva ori cu mașina, în zilele cu programare, fără să-i cerem.

Au trecut de atunci aproape 8 luni. Divorțul s-a făcut fără vâlvă — Costel n-a vrut alt scandal, îi ajunsese și așa. Mama respiră mai ușor acum, s-a ridicat din pat, iese în prag, își face de lucru prin curte. Casa noastră cea bătrână, de lemn, e tot a noastră.

Uneori, seara, când vine Mihai să vadă ce mai facem și stăm toți trei la masă, la o cafea, mă uit la mâinile mele. Sunt tot crăpate de la muncă. Dar nu mai sunt reci.

Iar mama nu se mai uită la drum cu frică. Se uită așa, doar ca să vadă cine mai trece.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi fugit desculță prin noroi sau ați fi rămas, pentru mama voastră?