Locuiesc în aceeași casă de 50 de ani și n-am cerut nimănui nimic. Vecinii noi și-au parcat dubița pe gazonul meu, iar când i-am rugat frumos să-l mute, nora a râs: „Dumneavoastră nici măcar n-aveți mașină, ce vă pasă?”…

— Dumneavoastră nici măcar n-aveți mașină, ce vă pasă?

A râs când a zis-o. A râs cu mâna pe portiera dubiței, cu telefonul în cealaltă, de parcă tocmai spusese o glumă bună la o cafea cu prietenele.

Eu am rămas în poarta pe care o deschid de 50 de ani și nu mi-a venit niciun cuvânt. Aveam 74 de ani, o sacoșă cu pâine caldă atârnându-mi de braț și, sub tălpi, iarba pe care o îngrijisem jumătate de secol, prefăcută acum într-o mocirlă cu făgașe adânci de cauciuc.

Fâșia aceea de gazon din fața porții a fost, ani de zile, mândria mea. Nu râdeți. Când n-ai pe nimeni, te agăți de lucruri mărunte. O tundeam singură, cu mâna mea, cu o mașinuță veche pe care Ilie, soțul meu, o cumpărase cu mult înainte să se ducă. Îl pierdusem de 9 ani și, de-atunci, iarba aceea rămăsese singurul lucru de care aveam grijă în fiecare dimineață. O udam, o pliveam, îi tăiam marginile drept, cu foarfeca, ca la carte. Vara, când o tundeam, tot orășelul nostru din nordul Moldovei mirosea, pe bucata aia, a iarbă proaspătă. Mă opream, mă sprijineam în coada greblei și trăgeam aer în piept ca după o rugăciune.

Apoi s-au mutat cei de alături.

O familie tânără, cu bani, cu de toate. Trei mașini și o dubiță albă, mare, de firmă. Curtea lor avea loc pentru două mașini, poate. Restul… restul l-au rezolvat simplu. Au început să lase dubița pe iarba mea. La început doar seara. Apoi și ziua. Apoi zi și noapte, cu roțile intrate până la jantă în pământul moale.

M-am dus la ei prima dată frumos, cu binișorul, cum m-a învățat mama. Am bătut la poartă, mi-am șters mâinile de șorț și le-am zis că, uitați, se strică gazonul, poate mutați camioneta câțiva metri mai încolo, că e loc pe uliță. Bărbatul, un vlăjgan mereu încruntat, nici nu s-a oprit din descărcat.

— Parchez unde am nevoie, mi-a zis peste umăr. Nu-i trecută pe numele dumitale strada.

A doua oară a plouat trei zile. Când s-a oprit, am ieșit și am găsit dezastru: iarba ruptă, noroiul aruncat până pe trotuar, două șanțuri adânci pline de apă maronie unde fusese cel mai frumos petic. Mi s-a pus un nod în gât. M-am dus iar la poartă și, de data asta, a ieșit nora. Tânără, frumoasă, cu unghiile făcute și cu telefonul lipit de mână.

I-am arătat iarba. I-am spus, cu vocea tremurândă, că o îngrijesc de o viață.

Atunci a râs.

— Dumneavoastră nici măcar n-aveți mașină, ce vă pasă? Stați liniștită acolo, la televizor, și nu vă mai stresați pentru niște fire de iarbă.

„Niște fire de iarbă.” A închis poarta și a intrat în casă, râzând la ceva pe telefon.

Am rămas pe trotuar mai bine de un minut. Simțeam cum îmi ard obrajii, cum mi se face cald în piept de rușine, de neputință. La 74 de ani, o copilă îmi spusese, în fața casei mele, că nu contez. Că, dacă n-am mașină, n-am dreptul nici măcar la o palmă de pământ.

M-am întors în casă. Mi-am făcut un ceai și l-am lăsat să se răcească neatins pe masă. Afară se întuneca. Prin perdea vedeam dubița aceea albă cocoțată pe mocirla mea, ca o namilă care venise să-mi ia și ultimul lucru pe care-l mai aveam.

Și, știți ceva? În seara aia n-am plâns.

Am stat pe scaun, la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate, și m-am gândit. M-am gândit la casa asta în care am intrat mireasă, la 24 de ani. La cât am muncit pentru fiecare cărămidă. La Ilie, care-mi spunea mereu: „Viorică, tu ești blândă, dar nu proastă. Când te calcă cineva în picioare, nu țipa. Gândește.”

Așa că m-am gândit.

A doua zi dimineață, în loc să-mi beau cafeaua în tihnă, mi-am pus haina cea bună, mi-am luat sacoșa cu actele casei, îngălbenite de vreme, și am pornit-o încet spre primărie. Voiam o hârtie veche. Voiam să văd, negru pe alb, cui aparține de fapt bucata aceea de pământ din fața porții mele.

Ce mi-a arătat funcționara de la ghișeu, după ce a scormonit o jumătate de oră prin niște planuri vechi, m-a lăsat cu gura căscată. Nici eu nu știusem. Dar cei de alături — cei de alături habar n-aveau în ce intraseră.

Hârtia pe care o credeam a mea nu era a mea. Și tocmai asta i-a pierdut

Toată viața crezusem că fâșia aceea de iarbă e a mea. O îngrijisem 50 de ani, doar era în fața gardului meu, cine altcineva ar fi avut treabă cu ea? Când funcționara a întors planul spre mine și a pus degetul pe petic, mi-a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.

— Doamnă, fâșia asta dintre gardul dumneavoastră și carosabil nu e a dumneavoastră. E spațiu verde. Domeniu public. E al orașului.

Am simțit o strângere în piept. Deci nici măcar iarba pentru care mă certasem nu era a mea. Am dat să mă ridic, gata să plec cu coada între picioare, cum plecasem și de la poarta lor. Dar femeia a continuat, și abia atunci m-am oprit.

— Numai că, dacă e spațiu verde, înseamnă că nimeni n-are voie să parcheze pe el. Nici dumneavoastră, nici vecinii, nimeni. Parcarea pe spațiul verde e contravenție. Se dă amendă. Și, dacă faceți o sesizare, poliția locală poate ridica mașina.

M-am uitat lung la ea. Încet-încet, în capul meu, s-a făcut lumină. Iarba nu era a mea. Dar tocmai de-aceea nici a lor nu era. „Nu-i trecută pe numele dumitale strada”, îmi zisese vlăjganul. Avea dreptate. Nu era. Era a orașului. Și orașul avea reguli.

— Și cum fac sesizarea asta? am întrebat, cu vocea mai tare decât intrasem.

Femeia a zâmbit. Cred că a înțeles despre ce e vorba.

Mi-a explicat totul, pas cu pas, ca unei fete. Am depus o cerere scrisă chiar acolo, la registratură. Am cerut un extras din planul cadastral, care arăta clar unde se termină proprietatea mea și unde începe domeniul public. Am scris, cu mâna mea tremurândă, o sesizare către poliția locală: că pe spațiul verde din fața numărului meu staționează, zi și noapte, o autoutilitară, că a distrus complet zona verde și că rog să se ia măsuri. Am atașat și două poze pe care mi le făcuse nepotul vecinei cu telefonul: dubița pe mocirlă, cu roțile în noroi.

Funcționara mi-a pus o ștampilă, mi-a dat un număr de înregistrare pe o hârtie și mi-a zis:

— Lăsați-i pe ei acum. Se ocupă poliția locală.

Am ieșit din primărie altfel decât intrasem. Nu mai eram bătrâna pe care o luaseră peste picior. Eram un om cu o hârtie cu ștampilă în geantă.

Dimineața în care dubița nu mai era unde o lăsaseră

N-am crezut că se mișcă atât de repede. Trecuseră două zile. În a treia dimineață m-a trezit un zgomot de motor gros, hârâit, și niște voci pe stradă. M-am ridicat, mi-am tras halatul pe mine și am dat perdeaua la o parte.

În fața casei mele oprise o platformă — un camion cu o macara și cu o rampă. Doi bărbați în veste reflectorizante prindeau cabluri de sub dubița albă a vecinilor. Lângă ei stătea un om de la poliția locală, cu un carnet în mână, notând ceva liniștit. Iarba mea, sau ce mai rămăsese din ea, era plină de urme, dar dubița se ridica încet, legănându-se, smulsă din noroiul în care stătuse înfiptă săptămâni întregi.

Am rămas cu mâna pe perdea, fără să respir.

Apoi s-a deschis poarta vecinilor. A ieșit bărbatul, în papuci, cu geaca pe umeri, țipând.

— Ce faceți, domnule?! Aia e mașina mea! Cine v-a dat voie?

Omul de la poliția locală nici nu s-a clintit.

— Bună dimineața. Autoutilitara e staționată pe spațiu verde, domeniu public. E interzis. Aveți contravenție și se ridică. O recuperați de la parcarea special amenajată, după ce achitați amenda și taxa de ridicare.

— Care spațiu verde?! E o buruiană acolo!

— E zonă verde în planul urbanistic al orașului, domnule. Avem sesizare și avem plan. Nu e prima oară, se pare. Data viitoare e mai scump.

Atunci a ieșit și ea. Nora. În trening, cu părul strâns la repezeală, fără telefon în mână pentru prima dată. S-a uitat la platformă, s-a uitat la soțul ei care se făcuse roșu ca focul, și apoi — apoi și-a întors capul spre casa mea.

M-a văzut la geam.

Nu i-am făcut nimic. N-am zâmbit, n-am ridicat mâna, nu i-am scos limba, cum poate ar fi meritat. Am lăsat doar perdeaua jos, încet, și m-am dus să-mi pun de cafea. Prin fereastra de la bucătărie am mai auzit o vreme motorul platformei, apoi cauciucurile pe asfalt, apoi liniște.

Când am ieșit, mai târziu, cu cana de cafea în mână, în fața casei mele nu mai era nicio dubiță. Era doar mocirla, tăcută, și urmele adânci în pământ. Dar era mocirla mea. Bucata mea de pace. Goală, în sfârșit.

Ce a crescut la loc

Nu s-au dat bătuți din prima. A doua zi, dubița era iar acolo — o mutaseră înapoi, sfidători. Dar acum știam drumul. Am făcut încă o sesizare. A venit iar amenda. A venit iar platforma. A treia oară, bărbatul a ieșit la mine peste gard, cu fața schimonosită, și mi-a strigat că-i o bătrână rea, că i-am „turnat” la primărie, că n-am altă treabă.

L-am lăsat să termine. Apoi i-am spus, liniștit, cum mă învățase Ilie:

— Eu v-am rugat frumos de două ori. Mi-ați spus că strada nu-i pe numele meu. Aveați dreptate. Nu-i. E a tuturor. Și pe a tuturor nu vă parcați dubița în noroi.

N-a mai avut ce să răspundă. A intrat în casă și a trântit poarta. Dar dubița n-a mai apărut pe iarbă. Au închiriat un loc, cică, la o parcare din capătul străzii. Amenzile îi usturaseră mai tare decât mândria.

La câteva zile, a bătut cineva la poarta mea. Era soacra — mama vlăjganului, o femeie de vârsta mea, cu basma și cu ochii obosiți. Ținea în mână un ghiveci cu trei fire de mușcată roșie.

— Iartă-i, vecino, mi-a zis, fără să mă privească în ochi. Sunt tineri și proști și cred că lumea e a lor. Eu i-am spus de la început să-și mute hardughia aia. Nu m-au ascultat.

Am luat ghiveciul. Aveam un nod în gât, dar altfel decât cel de pe trotuar.

— N-am nimic cu dumneata, i-am spus. Vino la o cafea, dacă ți-e urât.

A venit. Vine și acum, sâmbăta, cu o pâine sau cu un borcan de dulceață, și stăm pe băncuța din fața porții. Nora nu mi-a mai vorbit niciodată, dar nici nu mai râde de mine. Când trece pe lângă mine, lasă privirea în jos. Mi-e destul.

Iar iarba… iarba a crescut la loc. Am arat mocirla cu sapa, am pus pământ nou, am semănat din nou, fir cu fir, cu mâna mea. Anul ăsta, în mai, când am tuns-o prima dată, mirosea iar a iarbă proaspătă pe toată bucata aceea. M-am oprit, m-am sprijinit în coada greblei și am tras aer în piept, ca după o rugăciune. La 74 de ani, în fața casei în care am intrat mireasă acum 50 de ani, m-am simțit din nou stăpână pe locul meu. Nu pentru că era al meu. Ci pentru că nu mai lăsam pe nimeni să-mi spună că nu contez.

Voi ați avut vreodată vecini care se credeau stăpâni peste tot? Ce ați fi făcut în locul meu?