Când am ajuns la vila de pe deal, fata cea mare de 12 ani m-a măsurat de pe scări și mi-a spus rece: „Până acum au fugit 29. Tu ești numărul 30.” N-am venit ca bonă. Am venit să spăl podelele…

Când am ajuns la vila de pe deal, fata cea mare m-a măsurat de pe scări, cu bărbia ridicată, și mi-a spus rece:

— Până acum au fugit 29. Tu ești numărul 30.

Avea 12 ani și ochii unui om care nu mai aștepta nimic bun de la nimeni. N-am venit ca bonă. Am venit să spăl podelele.

Mă sunaseră în dimineața aia pentru o „urgență”. Plată dublă. O casă mare la marginea unui oraș de la mare, unde, mi-au zis la telefon, „nu rezistă nimeni”. Eu fac curățenie prin case ca să-mi plătesc seralul de asistent medical, așa că „plată dublă” însemna două săptămâni în care nu-mi mai număr banii de pâine. Am spus da înainte să apuc să mă gândesc.

Bărbatul care mi-a deschis avea vreo 38 de ani și o cămașă scumpă, călcată prost. Se numea Andrei. Era patron de firmă de construcții — se vedea după mașina din curte și după ceasul de la mână — dar arăta ca un om care nu mai dormise de săptămâni. Ochi roșii. Umeri căzuți.

— Doar curățenie, mi-a zis, fără să mă privească. Atât. Faci curat și pleci.

Mințea. Mi-am dat seama din felul în care a spus-o, prea repede, ca și cum se convingea pe el, nu pe mine.

Vila era impecabilă pe dinafară. Fațadă albă, gazon tuns, tuia aliniată la poartă. Înăuntru era altă lume. Pe holul de la intrare, un perete întreg era mâzgălit cu creioane colorate. O mașinuță zăcea răsturnată lângă scări, cu roțile în sus. Mirosea a încăpere închisă, a haine nespălate și a ceva dulceag-acru, de mâncare uitată.

Sus, pe scări, mă așteptau șase fete. Șase, ca șase soldați supărați pe toată lumea. Cea mare, Corina, cu brațele încrucișate. Lângă ea, alta de vreo 10 ani, apoi una cu ochelari, apoi două aproape la fel de mici, și la capăt, pe treapta de jos, cea mică de tot — Lia, 3 ani, care strângea la piept o păpușă fără un ochi.

Niciuna nu mi-a zis „bună ziua”. Mă priveau cum privești un dușman care tocmai a intrat pe poartă.

Am intrat în bucătărie să-mi las geanta. Și acolo, pe frigider, prinsă cu un magnet, era o poză. O femeie tânără, frumoasă, râdea cu gura până la urechi, cu toate cele șase fete în jurul ei, pe o plajă. Toate erau bronzate, ciufulite de vânt, fericite. Lângă poza aia, prinsă cu același magnet, mai era una. Aceeași femeie, dar slabă, trasă la față, într-un pat de spital. Zâmbea și acolo. Dar altfel.

Am rămas cu cârpa în mână, uitându-mă la cele două poze. Și am înțeles tot. Nu erau niște copii răi. Erau niște copii în doliu.

Pentru că privirea aia din ochii lor o cunoșteam. O purtasem și eu. Doi ani am purtat-o, după ce am pierdut-o pe sora mea. Privirea omului care se trezește dimineața și, preț de o secundă, uită — și pe urmă își aduce aminte.

Nu m-am dus sus la ele. N-am urcat să le dresez, să le spun cum ne organizăm, cine când face baie, cine strânge jucăriile. Ar fi fugit și numărul 30, exact ca ceilalți 29.

Am luat găleata, am turnat apă și detergent, m-am așezat pe treapta de jos a scării, chiar acolo unde stăteau ele, și am început să frec podeaua. În tăcere. Fără să mă uit în sus. Fără să spun un cuvânt.

Le auzeam respirând deasupra mea. Le simțeam privirile în ceafă. Am frecat treapta întâi. Apoi pe a doua.

Și atunci am auzit, în spatele meu, niște pași mici, nesiguri, coborând scara.

Nu i-am spus nimic. Doar am întrebat cum o cheamă pe păpușă

Pașii s-au oprit lângă mine. M-am uitat în jos, nu în sus — ca să nu par mare, ca să nu par încă o femeie străină venită să comande — și am văzut două picioruțe goale și o păpușă fără un ochi.

Era Lia. S-a așezat pe treapta udă, lângă găleată, fără să-i pese că-și udă rochița, și s-a uitat cum frec podeaua.

Nu i-am spus nimic. Am înmuiat cârpa, am stors-o, am frecat mai departe. După o vreme, am întrebat-o încet, fără să mă întorc spre ea:

— Cum o cheamă?

A strâns păpușa mai tare la piept. A tăcut mult, atât de mult încât credeam că n-o să răspundă.

— Mimi, a șoptit în cele din urmă.

— Mimi, am repetat, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume. Săraca de ea, a pățit ceva la ochi.

Lia s-a uitat la păpușă, apoi la mine.

— A căzut, a zis. Și nu l-am mai găsit.

— Știi ce? Cred că am acasă un nasture negru, mic, exact cât trebuie. Dacă vrei, ți-l cos eu la loc. Să vadă din nou.

N-am înțeles atunci de ce mi-au tremurat ei buzele la vorbele astea simple. Abia mai târziu am priceput: în șase luni, nimeni nu-i mai spusese Liei că un lucru stricat se poate repara. Toate femeile care trecuseră pe acolo voiau să arunce, să curețe, să pună ordine. Nimeni nu voise să coasă la loc.

Am frecat mai departe. Peste câteva minute, am auzit iar pași. De data asta, mai apăsați. Una dintre cele mijlocii — cea cu ochelari, Sabina — a coborât și s-a așezat pe treaptă, la doi metri de mine, prefăcându-se că se joacă cu un fir de ață de pe covor. Nu ca să mă ajute. Doar ca să fie acolo.

Apoi a mai venit una. Și încă una. Ca niște pisici sălbatice care se apropie de mâncare, dar sunt gata s-o rupă la fugă la prima mișcare bruscă. Nu m-am mișcat brusc. Am frecat scara în sus, treaptă cu treaptă, iar ele s-au dat la o parte, tăcute, făcându-mi loc, urmărindu-mă.

Doar Corina a rămas sus. Cu brațele încrucișate. Cu bărbia ridicată. Păzitoarea. Cea care ținuse casa asta laolaltă cu unghiile, la 12 ani, de când plecase mama lor.

Hârtia din sertar

Pe la prânz am ajuns cu curățenia în bucătărie. Am deschis sertarele să le șterg pe dinăuntru, unul câte unul. În ultimul, sub un teanc de prosoape de vase nefolosite, era o hârtie împăturită. Un caiet dictando rupt, scris cu un pix albastru, cu litere frumoase, ușor aplecate. Scris de mână de femeie.

Am despăturit-o. Sus scria: „Pentru cine rămâne cu ele.”

Și mai jos, o listă.

„Corina — e cea mare, o să încerce să le facă ea pe toate. Nu o lăsați. E doar un copil. Îi place ceaiul de mentă seara și se preface că nu-i mai e frică de întuneric.

Delia — doarme numai cu lumina din hol aprinsă. Nu-i spuneți că e mare și că nu se cade.

Sabina — nu vede bine tabla, are nevoie de ochelari noi, i-am promis de Crăciun.

Ruxandra — mănâncă greu, dar dacă îi tai mărul feliuțe subțiri le mănâncă pe toate.

Teodora — dacă plânge noaptea, nu întrebați ce are. Doar stați lângă ea. Trece.

Lia — e mica mea. Îi place să i se cânte. Orice, chiar și fals. Și să nu-i luați păpușa. Mimi e cel mai bun prieten al ei.”

Iar la sfârșit, cu litere mai apăsate, ca și cum ținuse pixul mai strâns:

„Nu vă cer să le fiți mamă. Nu se poate. Vă cer doar să nu le fie frică în casa lor.”

Am rămas cu hârtia în mână, la marginea mesei din bucătărie, și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă. Femeia din poza de pe frigider știuse că moare. Și, în loc să-i fie frică pentru ea, se așezase și scrisese, rând cu rând, tot ce iubea fiecare fată. Ca să nu se piardă. Ca să rămână cineva care să știe.

Douăzeci și nouă de femei trecuseră prin bucătăria asta și niciuna nu deschisese sertarul până jos.

Mirosul de mâncare

N-am mai frecat nimic în ora aia. Am pus mâna pe listă și m-am uitat în frigider. Era aproape gol — pungi de mezeluri, iaurturi expirate, cutii de pizza congelată. Astea mâncau copiii de șase luni: ce se putea băga repede la cuptor, de niște mâini obosite de bărbat.

Am găsit totuși, în cămară, ce-mi trebuia: o găină, câțiva cartofi, morcovi, o legătură de pătrunjel uscat, orez. Aveam în cap fraza de pe hârtie — „Corina, ceai de mentă” — și mi-am zis că azi n-am venit degeaba doar cu găleata.

Am pus oala pe foc. Am curățat legume. Am tăiat, am călit, am potrivit de sare. Iar când ciorba a început să dea în clocot și mirosul acela — de mâncare adevărată, gătită în casă, de zeamă fierbinte cu verdeață — s-a ridicat și s-a strecurat pe hol și pe scări, s-a întâmplat ceva ce n-o să uit cât trăiesc.

Au început să vină. Una câte una.

Prima a fost Lia, cu Mimi de mână. S-a urcat pe un scaun și s-a uitat în oală. Apoi Teodora. Apoi Ruxandra, care mânca greu, și care s-a apropiat de aragaz adulmecând, ca un cățel. Sabina și-a tras un scaun. Chiar și Delia a coborât și s-a lipit de tocul ușii, prefăcându-se că trecea din întâmplare pe acolo.

— Miroase ca la mama, a zis Teodora încet.

Și pentru o clipă mi s-a oprit inima, pentru că nu știam dacă o să plângă sau o să fugă. Dar n-a făcut nici, nici. A tras aer în piept și a mai spus o dată, mai mult pentru ea:

— Miroase bine.

Le-am pus la fiecare o farfurie. Am pus șase farfurii pe masa aia mare, la care nu mai mâncase nimeni împreună de o jumătate de an. Corina a coborât ultima. A stat în prag, s-a uitat la surorile ei mâncând, s-a uitat la mine — și pe fața ei se lupta ceva. Voia să reziste. Era treaba ei să reziste. Ea era paznicul.

— Ți-am lăsat și ție, i-am zis simplu, arătând spre scaunul gol. Cu multă zeamă. Fără morcov fiert, dacă nu-ți place.

Corina a rămas nemișcată. De unde știam eu că ea nu suportă morcovul fiert? Nu i-am spus de hârtie. M-am uitat doar la ea și-am așteptat. Într-un târziu, s-a desprins din tocul ușii, a venit și s-a așezat. A mâncat cu capul plecat. La un moment dat, o lacrimă i-a căzut în farfurie. N-a șters-o nimeni. Nici eu. Am lăsat-o în pace, exact cum scrisese mama lor despre Teodora: nu întreba ce are, doar stai lângă ea.

„Nu curățenie căutam”

Andrei a venit acasă pe la nouă seara, cum venea probabil în fiecare seară — târziu, sperând că, dacă întârzie destul, până ajunge el copiii dorm și nu mai trebuie să înfrunte casa. A deschis ușa obosit, cu haina pe braț. Și s-a oprit în prag.

În bucătărie ardea lumina. Masa era strânsă. Se auzeau fetele de la etaj, râzând — chiar râzând, ceva ce probabil nu mai auzise de mult. Iar Lia stătea lângă mine, pe canapea, în timp ce eu îi coseam la loc, cu un nasture negru găsit în geantă, ochiul lui Mimi.

Andrei a rămas acolo, cu cheile în mână, și l-am văzut cum i se schimonosește fața. Un bărbat mare, de 38 de ani, patron peste zeci de oameni, care se ținea de tocul ușii ca să nu i se înmoaie genunchii.

— Ce-ai făcut? a întrebat, cu vocea răgușită.

— Am făcut curat, am zis. Și ciorbă. V-am lăsat o farfurie și dumneavoastră, pe aragaz.

S-a așezat pe un scaun, în hol, direct, fără să-și dea haina jos. Și-a acoperit fața cu palmele. A stat așa un minut întreg. Când a ridicat capul, avea ochii uzi.

— Douăzeci și nouă, a spus. Douăzeci și nouă de femei. Unele cu diplome, cu experiență, cu recomandări. Le-am plătit dublu, triplu. Una a rezistat trei ore. Corina le speria pe toate din prima. Le spunea numărul.

— Știu. Mi l-a spus și mie. Numărul 30.

— Și tu de ce n-ai fugit?

M-am uitat la Lia, care adormise cu Mimi reparat la piept, cu amândoi ochii la locul lor.

— Pentru că nu mi-ați cerut de fapt curățenie, i-am zis încet. Podelele se puteau spăla și de o firmă. Dumneavoastră căutați pe cineva care să nu se sperie de durerea lor. Care s-o recunoască.

Andrei a tăcut. Pe urmă a dat din cap, rușinat, ca un om prins asupra unui adevăr pe care nici lui nu-și îngăduia să și-l spună.

— Nu știu să fac asta, a șoptit. Le iubesc mai mult decât viața mea și nu știu să fac asta. Ea știa. Ea le știa pe toate. Eu… eu nu știu nici măcar cu ce lumină doarme Delia.

— Cu lumina din hol aprinsă, am zis.

S-a uitat la mine ca și cum aș fi rostit o vrajă.

— De unde știi?

Atunci m-am dus în bucătărie și i-am adus hârtia. Împăturită, cu litere albastre, aplecate. I-am pus-o în mână. L-am privit cum o citește, rând cu rând, cum ajunge la sfârșit, la „nu vă cer să le fiți mamă, vă cer doar să nu le fie frică în casa lor” — și cum se frânge de tot, în holul propriei case, cu hârtia tremurându-i între degete.

— O căutam de șase luni, a zis printre lacrimi. Hârtia asta. Știam că a lăsat ceva, o simțeam. Am răscolit peste tot. Nu m-am gândit niciodată să caut sub prosoapele de vase.

— Femeile care fac curat caută și acolo, i-am spus. Mai ales dacă știu cum arată o casă rămasă fără mamă. Am mai văzut una. A mea.

Numărul 30

M-a rugat să rămân „doar câteva zile”. A spus-o cu ochii în pământ, ca un om care se roagă și îi e rușine că se roagă. „Doar până mă organizez. Câteva zile. Vă plătesc oricât.”

Câteva zile s-au făcut o săptămână. Săptămâna, o lună. Nu pentru bani — deși mi-a plătit corect, la zi, și mi-a plătit și seralul, când a aflat că mai am un an până termin asistentul medical. Am rămas pentru că, în a treia zi, Corina a venit la mine dimineața, cu bărbia nu chiar atât de ridicată, și m-a întrebat dacă o pot ajuta să-și facă o coadă, că nu-i iese. La 12 ani, ținuse casa în spinare șase luni. În dimineața aia, pentru prima oară, a lăsat pe altcineva să țină o parte.

N-am înlocuit-o pe mama lor. Nimeni nu putea. Poza a rămas pe frigider, cu magnetul ei, amândouă — și cea de la mare, și cea din spital. Le cânt Liei seara, fals, exact cum scrisese pe hârtie. Îi tai Ruxandrei mărul feliuțe subțiri. Sabina și-a luat ochelari noi. Iar seara, când sting lumina, o las pe cea din holul Deliei aprinsă.

Uneori mă gândesc la femeia care râdea în poza de pe plajă. Nu ne-am cunoscut niciodată. Dar cred că, dacă m-ar fi văzut în ziua în care m-am așezat pe treapta de jos, cu găleata lângă mine, în loc să urc să comand, ar fi știut. Că nu venise încă una. Că venise, în sfârșit, cineva care citise până la capăt.

Au fugit 29 înaintea mea. Eu am fost numărul 30. Și am rămas.

Voi ați avut vreodată în viață un om „nepotrivit” — fără diplomă, fără experiență, pe care nimeni nu conta — care a ajuns exact acolo unde nu ajunsese nimeni?