50 de ani a locuit femeia de la etajul 8, singură, salutându-ne pe toți pe nume. Când a murit, administratorul mi-a dat un plic pe care scria doar „pentru fata cu pâinea”…

Administratorul m-a oprit la intrarea în bloc și mi-a întins un plic îngălbenit, fără să spună nimic. L-am întors pe-o parte și pe alta. Niciun nume, nicio adresă. Doar, într-un colț, scris mărunt și tremurat, cu mâna unui om bătrân: „pentru fata cu pâinea”.

Am rămas cu el între degete în casa scării, lângă cutiile poștale ruginite, și mi s-a pus un nod în gât înainte să pricep măcar de ce.

— A zis să vi-l dau numai dumneavoastră. Nimănui altcuiva, a mormăit administratorul, frecându-și palmele de frig. Doamna Otilia. De la 8. S-a stins acum 3 zile. Avea 89 de ani.

Otilia.

Nu mai rostise nimeni numele ăsta de față cu mine de ani și ani. Îl îngropasem undeva adânc, cu tot cu blocul din marginea orașului, cu tot cu orășelul din Moldova din care plecasem pe la 20 și ceva de ani. Mă întorc aici doar la câte o înmormântare, intru și ies repede, ca și cum mi-ar fi teamă să nu mă recunoască pereții.

Și totuși, cum am auzit numele, am avut din nou 9 ani.

Mama făcea pâine în casă, sâmbăta dimineața. Mirosea tot palierul, mirosea toată scara, un miros de pâine caldă care se urca singur pe trepte, până sus. Și de fiecare dată punea o pâine deoparte, o învelea într-un ștergar alb și mi-o vâra în brațe.

— Du-o la doamna Otilia. La 8. Și să nu alergi pe scări.

— Iar?! Liftul e stricat!

Liftul era veșnic stricat. Urcam cele 8 etaje bombănind, cu pâinea caldă lipită de piept, numărând treptele și oprindu-mă pe la 5 să-mi trag sufletul. Mi se părea nedrept. De ce tocmai eu? De ce tocmai la 8?

Doamna Otilia deschidea de fiecare dată înainte să apuc să bat, de parcă mă aștepta în spatele ușii de când plecam de acasă. O femeie subțire, cu părul strâns la spate, cu un pulover mereu curat și călcat, chiar și când n-avea unde să meargă. Locuia acolo de 50 de ani și nu plecase niciodată. Nici la copii, pentru că n-avea. Nici la rude, pentru că nu venea nimeni.

Seara, când mă jucam în fața blocului, fereastra ei de la 8 era singura care rămânea aprinsă până târziu. Nu m-am întrebat niciodată de ce.

— Ai urcat iar cu ea în brațe, mi-a zis odată, luând pâinea. Mâine îți las eu ceva la ușă, să nu mai urci degeaba.

— Nu-i degeaba, am zis, deși gândeam exact invers.

Nu știu de ce, dar de fiecare dată îi lăsam câte un bilețel. Rupeam un colț de caiet și scriam ceva, cu creionul, cum scrie un copil de clasa a 2-a: „Pentru doamna Otilia, poftă buna, de la Adina”. Cu greșeli. Cu litere strâmbe. Îl prindeam sub sfoara cu care era legat ștergarul și fugeam înapoi pe scări, de data asta bucuroasă că am scăpat.

Pentru mine era o corvoadă de sâmbătă. 8 etaje și un bilețel prostesc. Habar n-aveam ce fac.

Am crescut. M-am mutat în alt oraș, la liceu, apoi la muncă. Blocul a rămas în urmă, cu tot cu Otilia de la 8. Nu m-am mai gândit la ea niciodată. Nici măcar o dată, în peste 20 de ani. Așa suntem, până ne trezește cineva.

M-a trezit un telefon, acum 3 zile. Administratorul, care-mi găsise numărul printr-o verișoară de-a mamei. „S-a prăpădit doamna Otilia de la 8. A lăsat un plic cu dumneavoastră pe el.” Am condus 200 și ceva de kilometri fără să știu bine de ce. Pentru o femeie pe care o uitasem cu totul.

Și acum stăteam în casa scării, cu plicul ăla îngălbenit în mână, și nu-l puteam deschide.

L-am deschis totuși. Înăuntru era o foaie împăturită în patru și ceva mic și tare, care a alunecat și a căzut pe ciment cu un clinchet. M-am aplecat. Era o cheie. O cheie mică, de cutie, cu o ață roșie legată de ea.

Am ridicat ochii spre scări. 8 etaje. Aceleași trepte pe care urcam cândva bombănind, sărind câte două, supărată că mă pune mama. Și acum stăteam jos, cu cheia într-o mână și cu foaia în cealaltă, și pur și simplu nu puteam urca. Îmi tremurau genunchii.

Foaia împăturită în patru

M-am așezat pe treapta de jos, cu spatele la cutiile poștale, și am despăturit foaia. Scrisul era același de pe plic, tremurat, dar îngrijit, al unui om care s-a chinuit să scrie frumos pentru cineva.

— „Dragă fata mea cu pâinea. Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt și că omul de la administrație și-a ținut cuvântul. Nu te speria, nu-ți cer nimic.”

M-am oprit. Am respirat. Am citit mai departe.

— „Toată viața am fost singură. M-am mutat aici la 39 de ani și am rămas. N-am avut copii, n-am avut pe nimeni care să urce la mine. Zilele treceau una peste alta, toate la fel. Numai sâmbăta mirosea scara a pâine și știam că vine cineva. Nu pâinea conta, draga mea. Pâinea mi-o puteam cumpăra și singură. Conta că un copil urca 8 etaje pentru mine și-mi scria numele pe un colț de hârtie. 30 de ani nu mi-a mai scris nimeni numele cu mâna lui. Tu ai fost.”

Am pus foaia jos, pe treaptă, pentru că nu mai vedeam literele. Am 41 de ani și n-am plâns niciodată așa, cu fața în palme, într-o casă a scării în care nu mă cunoștea nimeni.

Mai era un rând.

— „Ți-am păstrat toate biletele. Sunt în cutia din bucătărie, pe raftul de sus. Cheia e la tine acum. Urcă și ia-le. Sunt ale tale, până la urmă. A ta, Otilia.”

Cutia de pe raftul de sus

M-am ridicat. Administratorul aștepta lângă lift, cu cheile apartamentului în mână, și n-a zis nimic când m-a văzut. A pornit înaintea mea pe scări, încet, ca pentru un om bolnav. Liftul, bineînțeles, era stricat.

Am urcat cele 8 etaje pe care le urcasem de o mie de ori bombănind. De data asta le-am urcat plângând, oprindu-mă pe la 5, exact ca atunci, dar nu ca să-mi trag sufletul, ci ca să pot merge mai departe. La fiecare palier mă gândeam la câte o sâmbătă în care fugeam în jos, ușurată că am scăpat, în timp ce ea rămânea în urmă, în ușă, uitându-se după mine.

Apartamentul era mic și curat, ca ea. Un pat făcut, o masă cu mușama, o icoană, o veioză lângă geam. Am înțeles atunci de ce fereastra ei era mereu aprinsă seara: lăsa lumina să ardă ca să pară, de jos, din stradă, că mai e cineva viu în casa aia. Ca să nu fie o fereastră stinsă printre atâtea.

Pe raftul de sus din bucătărie era o cutie de tablă, dintr-alea vechi, de biscuiți, cu vopseaua sărită pe la colțuri. Cheia mea cu ață roșie se potrivea într-o lacătă mică, ruginită, pe care cineva o pusese acolo ca la o comoară.

Am deschis-o.

Erau toate. Zeci de bilețele, unele decolorate până aproape de alb, îndoite, netezite cu palma de nu știu câte ori. Le pusese în ordine, cele mai vechi dedesubt. Le-am luat pe rând, cu mâinile tremurând.

— „Dna Otilia, mama a zis să nu mâncați rece. Adina.” Sub el, un desen cu o casă și fum pe horn. „Poftă buna! Azi e cu cartofi.” „Am luat un 10 la românā. Adina, clasa a 4-a.” Îi povesteam viața mea pe colțuri de caiet și habar n-aveam. Îi spuneam ce note luam, când m-a durut o măsea, când a fătat pisica de la parter. Iar ea le ținea minte pe toate.

Jos de tot, cel mai vechi. Și, deasupra, cel mai nou dintre ele, scris cu un scris de-al meu deja mai mare, mai sigur:

— „Doamna Otilia, plec la liceu în alt oraș. Nu mai pot să vă aduc pâine. Vă las adresa, să-mi scrieți dacă vreți. Adina.”

Sub el era, împăturită, o hârtie cu adresa mea de acum 23 de ani. O păstrase. Toți anii ăia păstrase adresa la care ar fi putut să-mi scrie și n-a scris niciodată. Poate i-a fost teamă că nu-mi mai amintesc de ea. Poate i-a fost rușine. Sau poate a așteptat, sâmbătă de sâmbătă, să vin eu.

Am stat pe scaunul din bucătăria ei până s-a întunecat afară. Administratorul plecase de mult. La un moment dat m-am ridicat și am aprins veioza de lângă geam, ca să ardă și în seara aia o lumină la etajul 8. Apoi am strâns cutia la piept, exact cum strângeam cândva pâinea caldă, și n-am mai vrut să cobor.

Am luat cutia acasă. E acum pe raftul meu de sus, în bucătărie. Din când în când o deschid și le citesc, bilețelele alea cu greșeli, și mă gândesc că un copil care bombănea pe 8 etaje a fost, fără să știe, singurul om care i-a mai rostit cuiva numele 30 de ani la rând.

Voi mai țineți minte vecinul bătrân de care ați uitat prea repede? Spuneți-mi în comentarii — cred că fiecare avem câte o doamnă Otilia pe care am lăsat-o în urmă.