La 63 de ani, la 4 zile după ce mi-am îngropat singurul fiu, nora mi-a pus bagajele la ușă și mi-a spus „e casa mea, nu te-am vrut niciodată aici”. N-avea de unde să știe ce lăsase Marius în urma lui special pentru mine…

— E casa mea. Nu te-am vrut niciodată aici.

Vorbele astea mi le-a spus nora mea, cu valizele deja făcute și așezate lângă ușă, la 4 zile după ce îmi îngropasem singurul fiu. Nu țipa. Vorbea încet, aproape politicos, așa cum vorbești cu un om venit să citească contorul.

M-am uitat la cele două valize. Erau ale mele, dar nu eu le strânsesem. Cineva îmi împăturise hainele cât fusesem plecată la cimitir, îmi pusese papucii deasupra și îmi înfășurase icoana rămasă de la mama într-un prosop de bucătărie, ca să nu se spargă pe drum. Atâta grijă pentru un om pe care îl dădea afară.

Aveam 63 de ani și, în dimineața aceea, tot ce mai aveam pe lume încăpea în două valize și o sacoșă.

Simona s-a tras la o parte din drum. În spatele ei, pe hol, ușa de la camera copiilor era închisă. Antonia are 8 ani, David are 5. Nu i-am auzit deloc. Cred că le spusese să stea acolo până plec.

— Măcar lasă-mă să-mi iau rămas-bun de la ei, am zis.

— E mai bine așa. Se agită.

Atât. „Se agită.” După 3 ani în care le legasem șireturile în fiecare dimineață, le făcusem baie, le spusesem povești până adormeau cu mânuța pe obrazul meu.

Am luat valizele. Mâna dreaptă mi-a tremurat pe mâner. M-am oprit o clipă în prag și m-am uitat înapoi, în apartamentul în care băgasem toți banii mei. Nici nu s-a uitat la mine. Se întorsese deja spre bucătărie, cu telefonul la ureche.

Nu fusese mereu așa. Sau poate fusese de la început, iar eu am ales să nu văd.

Cu 3 ani în urmă îl înmormântasem pe soțul meu. Îl mâncase boala în 7 luni, de la o toamnă până la o primăvară. Rămăsesem singură în casa noastră de la țară, cu tăcerea aia care ți se lipește de pereți. Marius, băiatul meu, n-a suportat gândul că dorm singură acolo.

— Vino la noi, mamă. Ai grijă de copii, îți mai treci și tu timpul. E loc destul.

Aveam loc, ce-i drept. Numai că atunci am luat o hotărâre care azi mă doare mai tare decât orice: mi-am vândut casa. Casa în care mă măritasem, în care îl născusem pe Marius, în care îmi murise bărbatul. Am vândut-o și aproape toți banii i-am pus în renovarea apartamentului lor — geamuri noi, bucătărie nouă, o cameră refăcută pentru copii.

Nu am cerut nicio hârtie. Cine cere hârtie de la propriul copil? Îmi spuneam că locul meu e acolo unde e familia mea, și că apartamentul, oricum, era al Simonei, moștenit de la părinții ei. Ce proastă am fost.

3 ani am fost în casa aceea de dimineața până seara. Mă trezeam la 6, făceam sandviciurile, duceam copiii, îi luam, găteam, spălam, călcam. Simona venea seară de seară târziu, mereu peste program, mereu obosită. Abia dacă îmi spunea „bună seara”. Când găteam sarmale, o deranja mirosul. Când tăceam, o deranja și tăcerea.

Îmi amintesc o cină. Făcusem friptură cu cartofi, pusesem masa frumos, cu fața de masă cea bună. Marius nu ajunsese încă de la muncă. Antonia a luat o îmbucătură și a zis, cum zic copiii:

— Ce bună e, mami, la fel ca mâna bunicii!

Simona a lăsat furculița jos.

— Bunica nu stă aici ca să gătească. Bunica stă aici din milă. Să nu uiți asta.

Am simțit cum mi se face cald în obraji. Antonia s-a uitat la mine, apoi la maică-sa, și n-a mai spus nimic. David, micuțul, a întrebat ce e „mila”. Nu i-a răspuns nimeni. Am strâns masa în tăcere, cu mâinile tremurându-mi, și în noaptea aia am plâns fără zgomot, în camera mea, ca să nu mă audă.

I-am spus lui Marius? Ceva i-am spus, odată, mai în glumă, ca să nu-l supăr. El a tăcut mult, s-a uitat pe geam și a zis doar:

— Ai răbdare, mamă. Am eu grijă de tine. Nu te las eu.

Am crezut că sunt vorbe. Vorbe de fiu care nu vrea să te vadă tristă. N-aveam de unde să știu ce era în capul lui.

Apoi, într-o marți, Marius nu s-a mai întors de la muncă. Un accident pe un drum de centură, o mașină intrată pe contrasens. Mi-au spus că n-a suferit, că totul a fost într-o secundă. Nu știu dacă e adevărat sau doar se spune, ca să te poți ține pe picioare.

La 37 de ani. Băiatul meu. L-am spălat, l-am îmbrăcat, i-am pieptănat părul cu mâna mea, cum îi făceam când era mic și-l duceam la grădiniță.

La înmormântare, Simona a plâns frumos, cu batistă, cu oameni în jur. Dar durerea ei a ținut fix cât înmormântarea. A doua zi după ce l-am pus pe Marius în pământ, în casă se făcuse deja o liniște ciudată, ca și cum se rezolvase ceva. Iar în a 4-a zi, m-am întors de la cimitir și mi-am găsit valizele lângă ușă.

Am coborât cele 4 etaje cu valizele bătându-mi-se de picioare. Afară era frig, o dimineață umedă de toamnă. M-am așezat pe o bancă în fața blocului și am stat așa, nu știu cât. Pe cine să sun? Fratele meu murise. Prietenele de la țară erau departe și tot bătrâne ca mine.

Am scos telefonul și m-am uitat la el mult. Îmi spuneam că poate sună Antonia, că poate David întreabă de mine. Ecranul a rămas negru. Niciun apel. Nici în ziua aceea, nici în a doua.

Am ajuns, până la urmă, la un adăpost de noapte din oraș. O femeie de la intrare mi-a vorbit blând, mi-a dat un pat într-o cameră cu alte paturi și o pătură cenușie. Îmi amintesc și acum mirosul păturii aceleia — a spălat industrial și a mulți oameni înaintea mea. Zgâria obrazul. Trăgeam de ea până la bărbie și tot îmi era frig, un frig care nu venea de afară, ci dinăuntru.

Stăteam cu ochii în tavan și mă întrebam cum ajunsesem eu, o femeie care crescuse un copil, care avusese casa ei, masa ei, rostul ei, să dorm pe un pat de împrumut, cu tot ce aveam în două valize sub el.

A treia zi, dimineața, o femeie de la adăpost a venit la mine și mi-a spus că mă caută cineva la intrare. Un bărbat.

Bărbatul cu șapca în mână

M-am dus la intrare ștergându-mă la ochi cu dosul palmei. La ușă mă aștepta un bărbat de vreo 40 de ani, în geacă de lucru, cu o șapcă mototolită în mâini. L-am privit și ceva din el mi s-a părut cunoscut, dar nu-mi dădeam seama de unde.

— Dumneavoastră sunteți doamna Viorica? Mama lui Marius? a întrebat.

— Eu sunt, am zis. De unde mă știți?

— Sunt Cătălin. Am lucrat cu Marius vreo 6 ani, în aceeași echipă. V-am văzut o dată, demult, la o zi de naștere de-a lui. Vă caut de aproape o săptămână. Am fost la bloc, mi-a spus o vecină că ați plecat, dar nu știa unde. Am întrebat din om în om.

Mi-au tremurat genunchii. M-am sprijinit de tocul ușii.

— Ce s-a întâmplat?

Cătălin a băgat mâna în interiorul gecii și a scos un plic gros, îndoit la un colț. Mi l-a întins cu amândouă mâinile, cum întinzi ceva ce nu-ți aparține.

— Marius mi-a lăsat asta. Mi-a spus, acum vreun an, că dacă i se întâmplă lui ceva vreodată, să vă găsesc pe dumneavoastră și să vă pun plicul în mână. Numai în mâna dumneavoastră. Nu a Simonei. A dumneavoastră.

Am luat plicul. Era mai greu decât mă așteptam. L-am deschis acolo, în prag, cu degetele care nu mă mai ascultau. Înăuntru era un teanc de acte, un extras de la un birou notarial, o hârtie de la Cartea Funciară și, prinse cu o bandă de scotch, două chei — una nouă, strălucitoare, și una mai mică, de la o cutie poștală.

Am scos hârtiile și m-am uitat la ele fără să înțeleg. Litere, ștampile, un nume. Numele meu. Viorica, cu numele meu întreg, acolo unde scria „proprietar”.

— Ce e asta? am șoptit.

— O garsonieră, a spus Cătălin. Acum vreun an, Marius a găsit una de vânzare, la 2 străzi de școala copiilor. Mică, la etajul 3, dar cu soare pe geam. A cumpărat-o pe numele dumneavoastră. A dat un avans din economiile lui și plătea în fiecare lună restul, direct către omul care i-a vândut-o, cu act la notar. De asta muncea atât. De asta rămânea și el peste program, nu doar Simona.

S-a oprit. A răsucit șapca în mâini, uitându-se în pământ.

— Și fiindcă se temea. Îmi zicea la o cafea, pe șantier: „Cătăline, dacă mie mi se întâmplă ceva, pe mama o dă Simona afară în aceeași zi. Apartamentul e al ei, de la părinții ei, eu n-am ce să fac cu asta. Dar nu vreau ca mama mea să ajungă pe drumuri după tot ce a lăsat ea pentru noi. Vreau să aibă un colț al ei, pe care să nu i-l poată lua nimeni.” Iertați-mă că nu am ajuns mai repede. N-am aflat de accident decât după înmormântare, eram plecat cu treabă în altă parte.

Am rămas cu plicul în mână, tremurând, cu spatele lipit de zid ca să nu cad. Fiul meu simțise. Undeva, adânc, băiatul meu simțise ce urma să se întâmple cu mine și, în tăcere, timp de un an, în timp ce eu credeam că e doar obosit și dus pe gânduri, el pusese deoparte un acoperiș pentru mama lui.

Toate serile în care venise târziu și eu îl certasem în gând că nu stă mai mult cu copiii. Toate orele acelea. Le pusese pe toate într-o cheie pe care acum o strângeam în palmă.

— A vorbit despre mine? l-am întrebat, și mi-a fost rușine de cât de tare voiam să aud că da.

Cătălin a zâmbit trist.

— Numai despre dumneavoastră, doamnă. Toți de pe șantier știau că are grijă de mama lui. „A mea mă așteaptă cu mâncare caldă și după 12 ore de muncă”, zicea. Se supăra rău când simțea că nu sunteți respectată acasă. O dată a venit tăcut toată ziua. Când l-am întrebat ce are, mi-a zis doar: „Iar a făcut-o pe mama să plângă.”

Cheile unei uși pe care nu o știam

Cătălin m-a dus cu mașina lui la garsonieră. N-a vrut să mă lase să iau autobuzul cu valizele. Pe drum n-am prea vorbit. Mă uitam pe geam la orașul care trecea și-mi ștergeam ochii cu batista.

Am urcat cele 3 etaje. Cheia cea nouă s-a răsucit din prima. Am deschis ușa și am rămas în prag.

Era goală. O cameră, o bucătărie mică, o baie. Pereți proaspăt zugrăviți, în alb. Un miros de var și de lemn nou. Prin geam intra soarele de dimineață și cădea într-un pătrat cald pe gresie. Nu era mobilă, nu era nimic. Și totuși era mai mult decât avusesem în viața mea în ultima săptămână.

M-am dus la geam. Se vedea, într-adevăr, curtea școlii. Se auzeau copii. M-am gândit că poate, cine știe, într-o zi voi vedea de la geamul ăsta doi copii pe care i-am crescut trecând pe trotuar.

În seara aceea am dormit pe o saltea pe care mi-a adus-o Cătălin de la el, cu o pătură curată care mirosea a acasă, a balsam de rufe, nu a spălat industrial. Am stat mult cu ochii deschiși, dar nu de frig. Îl simțeam pe Marius în camera aceea, în fiecare centimetru de perete pe care îl plătise ca eu să am unde să-mi pun capul.

De nepoți mi-e dor în fiecare zi. Îmi cumpăr câte ceva pentru ei și pun deoparte, prostește, ca și cum ar urma să vină. Nu m-au sunat. Poate nici nu știu unde sunt, poate Simona nu-i lasă, poate le-a spus că bunica a plecat departe. Sunt copii, nu au nicio vină.

Ieri, după 3 săptămâni, m-a sunat Simona. Prima oară de când mi-a pus valizele la ușă. Vocea îi era dulce, alta decât o știam.

— Mamă, ce faci? Copiii întreabă de tine. Poate vii pe la noi, să vorbim ca oamenii. David plânge seara, îl aud numai pe tine dacă îi cânți…

N-am știut ce să-i răspund. M-am gândit dacă sună fiindcă îi e greu singură cu copiii și cu munca, ori fiindcă, din vorbă-n vorbă prin scară și prin vecini, a aflat că bătrâna pe care a aruncat-o are acum o casă a ei, cu acte în regulă, pe numele ei. Nu i-am spus nimic despre garsonieră. Deocamdată e numai a mea și a lui Marius.

Stau acum la măsuța pe care mi-a dat-o Cătălin, în pătratul acela de soare, și mă uit la telefon. Numărul Simonei clipește pe ecran. E a treia oară azi. Pe ea aș putea să n-o mai văd în veci și n-aș simți decât ușurare. Dar Antonia și David… ei ce vină au că mama lor are inima cât o alună?

Nu știu încă ce voi face. Îmi tot răsună în cap vorba fiului meu: „Am eu grijă de tine, mamă.” A avut. Chiar și de dincolo, a avut.

Voi ați fi iertat-o pe noră după așa ceva, de dragul nepoților — sau i-ați fi închis ușa pentru totdeauna?