Am dat ultimii 30 de lei pe o apă și niște pastile ca să nu moară un motociclist pe care nu-l cunoșteam, deși paznicul mi-a strigat „lasă-l, femeie, ăștia-s numai belele”. A doua zi dimineață, 80 de motociclete îmi blocau strada, iar vecinii ieșeau la porți urlând că le-am adus banda peste copii…

— Lasă-l, femeie, ăștia-s numai belele!

Paznicul de la benzinărie mi-a strigat asta de la ușă, cu mâinile înfundate în buzunarele hanoracului. Eu eram deja aplecată lângă bărbatul întins pe asfaltul din colțul parcării, în spatele pompelor.

Era un munte de om, îmbrăcat într-o geacă de piele neagră, crăpată la coate. Zăcea pe o parte, cu o mână dusă la piept, alb la față ca varul. Buzele îi erau vinete. Respira scurt, sacadat, ca un om care aleargă în somn.

Lumea trecea pe lângă el. Un domn cu doi covrigi în pungă l-a ocolit larg. Două fete au chicotit și au zis ceva despre „încă unul făcut praf de dimineață”. Toți credeau că e beat.

Eu am văzut altceva. Am văzut cum îi tremura mâna pe piept.

— Domnule, mă auziți? m-am aplecat mai tare.

A deschis ochii pe jumătate și a șoptit ceva ce n-am înțeles. Apoi, cu greu, un singur cuvânt:

— Inima…

Ilinca mă trăgea de mânecă. Are 5 ani și se speriase.

— Mami, hai să mergem, mi-a zis cu voce mică. Mami, hai…

Am simțit cum mi se rupe ceva înăuntru. Aveam în portofel 36 de lei. Erau ultimii bani până la salariu, peste 4 zile. Din ei, 6 lei erau puși deoparte pentru covrigul Ilincăi, pe care i-l luam în fiecare dimineață în drum spre grădiniță.

Am intrat în magazinul benzinăriei și am luat o sticlă de apă și o folie de aspirină de pe raft. 30 de lei. Casierița s-a uitat lung la mine.

— Sună mai bine la 112, mi-a zis.

Sunasem deja. Îmi spuseseră că vine salvarea, dar mai durează.

M-am întors în fugă. I-am ridicat capul și i l-am sprijinit pe genunchiul meu. I-am dat o pastilă, i-am turnat apă pe buze cu grijă, câte puțin, să nu se înece.

— Ușor, ușor, i-am spus. Nu ești singur. Sunt aici.

Ilinca s-a lipit de spatele meu, plângând încet. Îi simțeam degetele mici agățate de bluza mea.

Bărbatul a înghițit pastila. A stat așa câteva minute lungi, cu ochii închiși, ținându-se de mâna mea. Nu-l cunoșteam. Nu știam cine e. Dar nu-i puteam da drumul.

Încet-încet, culoarea i-a revenit în obraji. A respirat mai adânc. A deschis ochii și s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut prima oară.

— De ce… ai rămas? a întrebat răgușit.

— Pentru că zăceați aici, i-am zis.

Când a apărut, în sfârșit, girofarul salvării în capătul parcării, omul s-a ridicat cu greu în picioare. A refuzat să meargă. A spus că-și cunoaște boala, că are pastilele lui acasă, că i-a trecut. Paznicul clătina din cap de la distanță.

Bărbatul s-a urcat pe o motocicletă neagră, uriașă, și a pornit clătinându-se. Nu mi-a spus un nume. Nu i l-am cerut. Am luat-o pe Ilinca de mână și ne-am dus spre grădiniță, cu 6 lei în portofel și cu inima încă bătându-mi tare.

Am crezut că ăsta a fost tot.

A doua zi dimineață, la 7 fix, m-a trezit un huruit ca de tunet.

M-am ridicat în capul oaselor în pat. Afară cerul era senin, fără pic de nor. Și totuși duduia ceva, un tunet care nu se mai oprea, care creștea, care făcea să zăngăne geamurile subțiri ale blocului.

M-am dus la fereastră și am tras perdeaua.

Strada noastră îngustă și dărăpănată, cu gropi și cu blocurile scorojite de la marginea orașului, era plină de motociclete. Zeci. Am numărat cu ochii și m-am pierdut. Aveam să aflu mai târziu că erau 80. Stăteau în formație, bară la bară, cromul lucind în soarele de dimineață, iar lângă ele stăteau bărbați în veste de piele, nemișcați, tăcuți, toți cu fața spre blocul meu. Spre geamul meu.

Nu spunea nimeni nimic. Tăcerea aia era mai înfricoșătoare decât orice țipăt.

Vecinii au început să iasă la ferestre și la balcoane. Apoi la porți.

— Sună la poliție! a strigat doamna de la parter, în capot, arătând cu degetul spre motoare și apoi spre mine. Uite-o, ea i-a adus! Ea!

— Ne-a nenorocit pe toți! urla domnul de la trei case mai încolo. Ne-aduce banda peste copii! Ți-am zis eu că bunătatea te omoară!

Am luat-o pe Ilinca în brațe și am strâns-o la piept. Tremura. Sau tremuram eu, nu mai știam. Eram convinsă că peste noi venise nenorocirea, că făcusem o greșeală îngrozitoare oprindu-mă lângă omul acela.

Atunci, unul dintre ei, un bărbat tânăr, a făcut un pas în față. S-a lăsat o liniște de mormânt. S-a uitat drept spre geamul meu, m-a găsit cu privirea și a ridicat o mână, încet, ca un om care vine cu pace.

Omul pe care toți îl credeau beat

— Doamnă, a spus el, și vocea i-a răsunat clar peste toată strada, în liniștea aia de mormânt. Nu vă fie frică. N-am venit să facem rău nimănui. Am venit din cauza dumneavoastră.

Am strâns-o pe Ilinca mai tare. Nu înțelegeam nimic. Am deschis geamul, cu mâna tremurândă, doar cât să aud.

Tânărul și-a scos ochelarii de soare. Avea vreo 28 de ani, o barbă îngrijită și niște ochi obosiți, dar blânzi.

— Mă cheamă Sorin, a zis. Bărbatul pe care l-ați ținut ieri de mână, în parcarea de la benzinărie, e nea Costel. E omul nostru cel mai vechi. E cu noi de dinainte să mă nasc eu.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— E… e bine? am întrebat, și vocea mi-a ieșit subțire, ca a Ilincăi.

Sorin a zâmbit ușor.

— E bine. Datorită dumneavoastră. A făcut infarct acolo, pe asfalt. Medicii de pe salvare au spus că, dacă nu lua aspirina aia și dacă nu-l ținea nimeni conștient în minutele alea, nu mai apuca spitalul. Toți au trecut pe lângă el crezând că e beat. Numai dumneavoastră v-ați oprit. O femeie cu un copil de mână.

Am rămas mută.

— Casierița de la benzinărie vă cunoaște, a continuat Sorin, parcă citindu-mi gândul. Veniți acolo în fiecare dimineață după covrigul fetiței. Ne-a spus ea unde să vă căutăm. Altfel nu v-am fi găsit niciodată. Nea Costel repeta întruna, în salvare și pe urmă la spital: „găsiți-o pe femeia cu copilul, găsiți-o”.

Jos, la porți, se făcuse o tăcere de alt fel acum. Doamna de la parter își vârâse telefonul înapoi în buzunarul capotului. Domnul de la trei case mai încolo se uita fix în pământ. Nimeni nu mai striga nimic.

Din spatele rândurilor de motoare, cineva a înaintat încet. Era el. Nea Costel. Aceeași geacă de piele crăpată la coate. Mergea sprijinit ușor de umărul unui bărbat mai tânăr, dar mergea pe picioarele lui.

S-a oprit sub geamul meu și și-a ridicat capul spre mine.

— Cobori puțin, fată? m-a rugat. Ori vin eu sus, dar mi-e cam greu azi cu scările.

Am luat-o pe Ilinca de mână și am coborât. Nu știu de ce nu mi-a mai fost frică. Când am ieșit pe ușa scării, cei 80 de oameni s-au dat, tăcuți, la o parte, făcându-mi loc, ca la trecerea cuiva important.

Nea Costel s-a oprit în fața mea. De aproape, avea ochii umezi.

— Ieri m-ai ținut de mână un sfert de oră, fără să știi cine sunt, a zis. Puteai să pleci. Toți au plecat. Copilul tău te trăgea acasă, aveai șase lei în buzunar. Și ai rămas.

— De unde știți de cei șase lei? am șoptit.

— De la fată, de la casă. A zis că ți-ai dat și banii de covrig ai micuței. Așa e?

N-am putut să răspund. Am dat doar din cap. Ilinca s-a ascuns pe jumătate după piciorul meu, uitându-se în sus la muntele de om.

Nea Costel s-a lăsat greoi pe vine, în fața ei, gemând puțin de la efort.

— Pe tine cum te cheamă, prințesă?

— Ilinca, a zis ea, abia auzit.

— Ilinca. Mama ta m-a scos ieri de sub pământ. Știi asta?

Frigiderul plin și ușa proaspăt vopsită

Am aflat atunci, stând în mijlocul străzii, povestea lui. Nea Costel avea 62 de ani. Nevasta îi murise de câțiva ani buni, copiii erau plecați de mult la muncă în străinătate și-l sunau de sărbători. Clubul ăla de motocicliști, oamenii ăia pe care vecinii mei îi credeau „bandă”, erau, de fapt, singura lui familie. Ieșeau împreună la drum în fiecare duminică. Strângeau bani pentru copii bolnavi, duceau lemne la bătrâni iarna, lucruri despre care nu vorbea nimeni.

— Noi, când unul de-al nostru pățește ceva, venim toți, mi-a explicat Sorin. Ăsta ni-e obiceiul. Iar ieri, unul de-al nostru era să moară pe asfalt, în timp ce lumea trecea și râdea. Tu ai fost singura om acolo. Așa că am venit toți. Să-ți spunem mulțumesc cum știm noi.

Am crezut că „mulțumesc” era vorba aia și motoarele și atât. Nu era.

În următoarele trei zile, strada noastră dărăpănată n-a mai avut liniște — dar de data asta a fost altfel de zgomot. Băieții lui nea Costel au urcat la mine în apartament. L-au măsurat din ochi: tencuiala căzută în baie, robinetul care picura de un an, ușa scorojită de la intrare, geamul din bucătărie care nu se mai închidea bine.

Doi dintre ei erau instalatori. Unul zugrav. Altul avea o firmă mică de tâmplărie. Au adus var, vopsea, un robinet nou, garnituri. Într-o după-amiază, când m-am întors de la muncă obosită, cu Ilinca de mână, am urcat scările și am rămas cu cheia în aer. Ușa mea era proaspăt vopsită, de un albastru cald. Înăuntru mirosea a var proaspăt și a lemn.

Iar în bucătărie stătea un frigider nou. L-am deschis fără să-mi dau seama ce fac. Era plin. Lapte, ouă, brânză, carne, unt, iaurturi pentru copil, fructe. Un sac de cartofi lângă el. Ilinca a scos un țipăt de bucurie și a înșfăcat un iaurt de căpșuni de parcă era o comoară.

Sorin stătea în prag, cu șapca în mână, stânjenit.

— Am mai făcut un lucru, a zis. Sper să nu vă supărați. Am fost la asociație și v-am plătit restanța la întreținere. Erau vreo două mii de lei adunate. V-am adus și chitanța. Acum sunteți la zi.

Am rămas cu iaurtul în mână, prostită. Ținusem ascunsă de toți datoria aia. De rușine. Nopți în șir stătusem trează, calculând, mutând banii de colo-colo, întrebându-mă ce fac dacă mă dau afară.

— Nu pot să primesc… am început.

— Ba puteți, m-a întrerupt blând. Nea Costel a zis așa: „Femeia aia mi-a dat tot ce avea în buzunar pe un străin. Noi îi dăm înapoi puțină liniște.” Nu ne refuzați. Ne stricați bucuria.

Jos, sub bloc, s-a întâmplat însă lucrul care m-a atins cel mai tare. Doamna de la parter, cea care voia să cheme poliția, a bătut sfioasă la ușa mea în seara aia. Ținea în mână o oală acoperită cu un capac.

— Ți-am adus niște sarmale, fată, a zis, fără să mă privească în ochi. Și… iartă-mă pentru ce-am strigat. Nu știam. Nu știe omul niciodată.

Am luat oala. Am poftit-o înăuntru. A intrat.

Nea Costel trece și acum, din când în când, cu motorul, prin fața blocului. Nu mai duduie 80 de motoare, e doar el, singur, un munte de om pe o motocicletă neagră. Oprește, urcă greoi scările și-i aduce Ilincăi câte o pungă de covrigi. Îi spune „nepoata”. Ea îl strigă „bunu’ Costel” și aleargă la ușă când aude huruitul.

Iar eu, în fiecare dimineață, când îi cumpăr fetiței covrigul de la benzinărie, mă uit spre colțul acela de parcare. Și mă gândesc cât de aproape am fost să trec și eu mai departe, ca toți ceilalți. Aveam un copil de mână, șase lei în buzunar și toate motivele din lume să-mi văd de drum.

Voi v-ați fi oprit lângă un străin căzut, chiar dacă toată lumea vă striga să treceți mai departe?

#