Am plecat la 27 de ani să-mi ridic o casă în satul meu, iar acum, la 44, casa e gata până la ultima perdea — dar când am pus masa în bucătăria nouă, am rămas cu furculița în aer, singur…

Am pus farfuria fumegândă pe masa nouă, am tras scaunul și, când am ridicat furculița, am rămas cu ea în aer. Ciorba mirosea a leuștean și a duminică, exact cum o făcea mama, dar în jurul mesei nu era nimeni. Doar eu, un tacâm și o farfurie, în cea mai mare bucătărie pe care a avut-o vreodată cineva din neamul meu.

Afară se lăsa seara peste Dumbrăvița. Se auzeau vacile întorcându-se pe uliță și un câine lătrând la vreo poartă. Înăuntru era o liniște atât de adâncă încât îmi auzeam propria înghițitură.

Am pus furculița jos. N-am mai putut să mănânc.

17 ani am turnat beton lângă Torino ca să ajung la masa asta. 17 ani în care mă sculam la 5 dimineața, îmi trăgeam bocancii plini de ciment uscat și urcam pe schele cu o singură imagine în cap: o casă mare, aici, în satul unde m-am născut, una cum n-a mai avut nimeni dintr-ai noștri.

Am plecat la 27 de ani. Acum am 44. Casa e gata până la ultima perdea. Și n-am cu cine să stau la masă în ea.

Când m-am urcat în autocar, aveam în buzunar un bilet și în cap un plan în care nu credea nimeni. Ai mei stăteau într-o casă bătrână, cu tavanul jos, prin care iarna trecea frigul de-ți înghețau geamurile pe dinăuntru. Mi-am jurat atunci că le ridic altă casă, cu băi înăuntru și geamuri mari, să nu-i mai bată vântul prin tâmplărie.

Leana, nevastă-mea, a venit după mine la un an. Ne luaserăm tineri, dintr-o dragoste care mie mi se părea că ține o viață. Copiii ni s-au născut acolo, printre blocuri — întâi Larisa, apoi Andrei. Au crescut la școală italiană, cu prieteni pe care eu nu i-am cunoscut niciodată, fiindcă eu eram mereu pe șantier.

Tot ce nu se ducea pe chirie și pe pâine trimiteam acasă. Tata s-a apucat de casa mea ca de copilul lui. El aduna meșterii, el se certa cu ei, el stătea în ploaie lângă betonieră. Și seară de seară îmi trimitea poze pe telefon.

Le am și acum pe toate. Le derulez în fiecare seară, aici, singur.

Prima e o groapă în pământ galben, cu apă pe fund. Dedesubt, un mesaj de la tata: „Marius, tata, s-a turnat fundația. Ține-te bine, iese bine.”

Apoi zidurile roșii, ridicate până la brâu. Apoi grinzile. Apoi acoperișul, cu tata mic-mic într-un colț, făcând cu mâna spre telefon. La poza aia mă opresc de fiecare dată.

Fiindcă tata n-a apucat să vadă casa tencuită. A plecat într-o dimineață de toamnă, pe neașteptate, cu mistria pusă deoparte pentru a doua zi. Am venit la înmormântare, am stat 4 zile și m-am întors la Torino, că altfel nu aveam din ce plăti mai departe.

Mama l-a urmat după 3 ani. Iar Leana… Leana obosise cu mult înainte. A obosit să aștepte un bărbat care venea acasă doar ca să doarmă și care vorbea numai despre cărămizi și despre un sat de care ei nu-i mai păsa. Acum 6 ani și-a luat lucrurile și copiii și a plecat. N-am mai oprit-o. Nu mai aveam cu ce.

Și totuși am terminat casa. Anul ăsta am pus și ultima perdea. Gresie, termopane, mobilă, două dormitoare pentru copii — cu paturi în care n-o să doarmă niciodată. Am umblat prin ele zile întregi și pașii îmi răsunau în gol.

Aseară m-am așezat aici, la masă, cu ciorba caldă în față, și mi-am zis că gata, măcar în seara asta mă port ca un om cu casă și cu rost. Am pus tacâmul. Am turnat în farfurie. Și n-am putut înghiți nimic.

Am scos telefonul. Am derulat iar pozele, până la tata care făcea cu mâna de pe acoperiș. Și, fără să mă mai gândesc, am deschis lista de contacte și am apăsat pe numele fetei mele.

A sunat lung. O dată. De două ori.

Trei apeluri până a răspuns cineva

La al treilea a răspuns. Am auzit întâi zgomot de televizor, apoi o voce de fată mare, mai groasă decât o țineam minte.

— Pronto?

Am strâns telefonul în palmă.

— Larisa? Eu sunt. Tata.

A urmat o tăcere scurtă, din aia în care se aude cum omul de la celălalt capăt caută cuvintele.

— Ah… ciao, papà. Come stai?

Fata mea are 15 ani și mi-a răspuns în italiană. Nu de răutate. Pur și simplu aia e limba în care gândește, în care visează, în care se ceartă cu prietenele. Româna mea, a lui taică-su, îi vine acum greu, ca o haină rămasă mică.

— Bine, tată, am zis eu. Am terminat casa. Ți-am spus că o s-o termin.

— Che casa?

— Casa din sat, Larisa. Din Dumbrăvița. Unde te-am adus când erai mică. Ai stat la bunicii într-o vară, nu mai ții minte?

— Un poco, a spus. Puțin.

Am închis ochii. „Un poco.” Toată copilăria ei aici, la ei în casa veche, cu bunica scoțând plăcinte din cuptor, cu bunicul ducând-o cu căruța până la iaz — pentru ea toate astea încăpeau într-un „puțin”.

Am dat să-i povestesc despre bucătărie, despre gresia pe care o alesesem gândindu-mă la ea, despre camera ei, cu geam spre deal, cu pat nou. Am apucat să spun două fraze și am simțit cum mă opresc, fiindcă îmi vorbeam de unul singur.

— E frumos, papà, mi-a zis politicos. Sunt sigură că e frumos.

Politețea aia m-a durut mai tare decât dacă mi-ar fi trântit telefonul.

— Andrei e pe-acolo? am întrebat.

Am auzit-o strigându-l. I-a spus ceva repede, în italiană, din care am prins doar „papà” și „telefono”. Băiatul a venit, mi-a zis „ciao, papà” cu o voce grăbită de copil care are prieteni pe stradă și minge de bătut, m-a întrebat dacă sunt bine și, când i-am zis că i-am făcut cameră cu pat nou, mi-a răspuns „va bene” și a fugit. Atât. „Va bene.” Are 11 ani și nu m-a văzut de aproape doi. Pentru el, tatăl e un glas la telefon care sună când și când dintr-o țară pe care el o cheamă România, dar nu o simte a lui.

Am mai schimbat cu Larisa câteva vorbe despre școală, despre un examen pe care îl are, despre vremea de la ei. Apoi mi-a zis că trebuie să plece, că o așteaptă niște fete. Ne-am urat noapte bună — ea în italiană, eu în română — și am rămas cu telefonul cald în mână și cu casa rece în jur.

Aș da toate cărămizile astea

Am pus telefonul pe masă, lângă farfuria cu ciorba făcută scoarță. M-am uitat la bucătăria mea mare, cu mobilă care încă mirosea a lemn tăiat, cu becurile alea calde pe care le alesesem cu grijă, și pentru prima oară în 17 ani am spus cu voce tare ceva ce știusem, cred, de multă vreme, dar nu îndrăznisem să rostesc.

— Aș da toate cărămizile astea pentru încă o cină.

Într-o casă mică și veche, cu tavanul jos, cu tencuiala crăpată, cu soba care fumega. Dar plină. Cu tata certându-se cu mama cât să pună sare în oală. Cu Leana râzând de mine că nu știu să țin furculița cum trebuie. Cu Larisa mică, urcată în brațe, și cu Andrei bebeluș, plângând în camera de alături. Aș da gresia, termopanele, cele două băi și cele două dormitoare goale pentru un singur ceas din zgomotul ăla de demult, pe care atunci îl credeam nesfârșit.

Am muncit 17 ani pentru pereți. Și pereții ăștia, uite, stau. Sunt drepți, sunt trainici, o să reziste o sută de ani. Doar că eu am ridicat o casă pentru niște oameni, iar între timp oamenii au plecat unul câte unul, așa cum se golește o sală după ce se termină nunta, până rămâi doar tu, cu luminile aprinse și cu mesele întinse degeaba.

În noaptea aia n-am mai dormit. Am stat pe prispă, cu o pătură pe umeri, și m-am uitat la dealul de peste drum, ăla pe care mă jucam când eram copil. Mă gândeam că a doua zi strâng masa, arunc ciorba și mă întorc la Torino, la baracă, unde măcar sunt băieți cu care schimbi o vorbă seara.

Spre dimineață, când cerul se făcea vânăt peste deal, mi-a sunat telefonul.

Era Larisa.

M-am speriat — la ora aia, un telefon nu poate aduce decât nenorociri. Am răspuns cu inima în gât.

— Tată? a spus. Și de data asta a spus „tată”, nu „papà”. Rar, cu grijă, ca și cum ar fi căutat fiecare cuvânt într-un caiet vechi.

— Ce e, fata tatei? Ești bine?

— Sunt bine. Nu am putut… non riuscivo a dormire. Nu am putut să dorm.

A tăcut o clipă. Am auzit-o cum trage aer în piept.

— M-am uitat pe internet. La sat. La Dumbrăvița. Am văzut poze. Este… e verde tot. Sunt dealuri.

— Sunt, i-am zis, și mi s-a pus un nod în gât. Sunt, Larisa. Chiar în fața casei.

— Poți să-mi trimiți o poză? Cu bucătăria. Cu camera mea. Cea cu geam la deal.

Mi-au tremurat mâinile pe telefon. Am ieșit desculț în casă, am aprins luminile una câte una și am făcut poze la tot: la bucătărie, la masa unde stătusem singur, la camera ei goală cu patul nou, la geamul spre deal. I le-am trimis pe rând, cum îmi trimitea mie tata pozele de pe șantier, doar că acum trimiteam eu, în cealaltă parte.

A venit un mesaj: „È bellissima.” Apoi, dedesubt, cu diacritice puse anapoda, corectat de vreo două ori: „E foarte frumoasă, tată.”

Și apoi încă unul, la care mi-au dat lacrimile de-a dreptul, acolo, în picioare, în mijlocul bucătăriei:

„Poate venim vara asta. Eu și Andrei. Să o vedem. Andrei zice că vrea să vadă dealul.”

Nu știu cât am stat așa, cu telefonul la piept. Afară se lumina de-a binelea. Am intrat înapoi în bucătărie, am aruncat ciorba veche și am pus alta la fiert — deși nu era nimeni, deși poate „vara asta” avea să se amâne, cum se amână toate. Dar am pus oala pe foc. Și, fără să știu de ce, am scos din bufet încă două farfurii și încă două tacâmuri și le-am așezat pe masă, lângă al meu.

Pe urmă m-am dus și am lăsat aprins becul de pe prispă, ăla care se vede tocmai din capul satului, de unde intră autobuzul. Să fie lumină la casă. În caz că vine cineva.

Voi ce ați ales — să fiți lângă ai voștri, chiar și într-o casă mică și strâmtă, sau să le ridicați ceva mare, de departe? Și dacă ați plecat, cum îi mai țineți aproape pe cei rămași acasă?