Aveam 11 ani și mergeam singură cu trenul, prima dată în viața mea, spre mătușa care mă lua la ea după ce rămăsesem fără mama. În compartiment, un domn în costum scump s-a prăbușit brusc pe scaun… iar toți ceilalți au încremenit, în timp ce mâinile mele au început să apese pe pieptul lui exact cum mă învățase mama…

Mâinile mamei

Domnul din costumul gri s-a uitat la ghiozdanul meu scâlciat și a pufnit, apoi și-a întors ochii la telefon, de parcă m-aș fi așezat pe scaunul lui, nu pe locul meu de lângă geam.

Era prima dată în viața mea când urcam singură într-un tren. Aveam 11 ani și un bilet pe care mi-l îndesase mătușa în buzunarul de la geacă, cu numărul vagonului scris de mână pe un colț de hârtie. În ghiozdan aveam două cărți, un telefon cu ecranul crăpat și o poză cu mama, pusă între pagini ca să nu se îndoaie. Mergeam de la Roman la Ploiești, la mătușa Viorica, sora mamei, care mă lua la ea. „De acum ești a mea”, îmi spusese la telefon, cu o voce care se chinuia să pară veselă.

Mama murise cu 3 luni în urmă.

Vagonul era vechi și mirosea a fier și a praf încins. Mă strângeau pantofii, dar nu îndrăzneam să-i scot. Îmi țineam ghiozdanul în brațe, ca pe un scut. Domnul de lângă ușă avea vreo 60 de ani, un ceas greu la mână și pantofi lustruiți în care se vedea becul din tavan. Mirosea a parfum scump și a nerăbdare. La un moment dat a ridicat privirea, s-a uitat la geaca mea prea subțire și a oftat, ca și cum simpla mea prezență îi strica ziua.

— Copiii ăștia, singuri prin trenuri, a mormăit, mai mult pentru el.

N-am zis nimic. Mă învățase mama să nu răspund oamenilor obosiți. „Nu știi ce duce fiecare în spate, Ioana”, îmi spunea. Am întors capul spre geam și am privit cum trec stâlpii, unul câte unul, ca niște ace.

Am intrat într-un tunel. S-a făcut întuneric și urechile mi s-au înfundat. Când am ieșit la lumină, l-am auzit pe domnul de lângă ușă scoțând un sunet ciudat, scurt, ca un sughiț.

M-am uitat la el.

Își dusese mâna la piept. Fața, care fusese roșie, se făcea acum de o culoare pe care n-o mai văzusem la nimeni — un fel de vânăt-cenușiu. A deschis gura, dar n-a mai ieșit niciun cuvânt. Ochii i s-au mărit, s-au speriat, și pe urmă a alunecat de pe scaun, moale, ca și cum cineva i-ar fi tras oasele afară din el. A ajuns pe podeaua murdară a vagonului cu un zgomot surd.

Am înghețat.

Pe hol s-au strâns oameni. O femeie a țipat. Un bărbat striga „faceți ceva, faceți ceva!”, dar nu se apropia niciunul. Se uitau toți la el ca la un accident pe marginea drumului, cu mâinile la gură, dându-se mai degrabă înapoi decât în față.

Și atunci am auzit-o pe mama.

Nu aievea. În cap. Vocea ei, exact așa cum era, într-o după-amiază de vară în bucătărie, când îmi arătase în glumă, pe o pernă, cum se face. Era asistentă. „Uite, Ioana, dacă vreodată cade cineva și nu mai respiră, nu te uiți, FACI. Pui mâinile așa, una peste alta, la mijlocul pieptului, și apeși tare, și numeri cu mine.” Râsesem atunci, îi făcusem masaj pernei. Nu știam că-mi pune ceva în mâini pentru totdeauna.

M-am lăsat în genunchi lângă domnul din costum. Genunchii mi-au intrat în podeaua rece. I-am pus mâinile pe piept, una peste alta, cum îmi arătase, și am apăsat. Era greu. Mult mai greu decât o pernă. Costumul lui scump se mototolea sub palmele mele mici.

— Unu, doi, trei, am numărat cu voce tare.

„Numără cu mine, Ioana”, spunea mama în capul meu, și numărul îmi ieșea din gură cu vocea ei, nu cu a mea. Apăsam și numărăm, apăsam și numărăm. Cineva de pe hol a zis „lăsați copilul, ce face copilul ăsta”, dar altcineva a zis „las-o, măcar ea FACE ceva”.

Am suflat în gura lui, așa cum văzusem, i-am prins nasul și am suflat, și i-am privit pieptul ridicându-se puțin. Și iar am apăsat. Îmi tremurau brațele. Îmi curgea sudoarea în ochi. Nu mai știam de câte ori, nu mai știam de cât timp.

Și deodată, sub palma mea, a tresărit.

A tușit. A tras aer în piept cu un horcăit lung, urât, cel mai frumos sunet pe care-l auzisem vreodată. Culoarea a început să-i vină înapoi în obraji. A deschis ochii și s-a uitat drept la mine, buimac, fără să înțeleagă unde e.

Trenul oprea deja în gară. Cineva chemase salvarea. Au urcat doi bărbați cu o targă și l-au ridicat cu grijă. Eu mă trăsesem într-un colț, cu mâinile tremurând, cu tot corpul tremurând.

Când l-au dus pe lângă mine, a întins mâna și m-a prins de mânecă. M-a tras spre el, cât a putut de puțin, și a șoptit ceva. Buzele i se mișcau lângă urechea mea. Dar chiar atunci sirena salvării a pornit în gară, aproape, urlând, și n-am auzit niciun cuvânt.

L-au urcat și au plecat. Am rămas pe peron cu ghiozdanul la picioare și cu întrebarea aceea în piept, ca un ghimpe.

Mătușa Viorica mă aștepta la capătul peronului, cu o batistă mototolită în mână și cu ochii încă roșii de acasă. Când m-a văzut albă ca varul, tremurând, cu mânecile pline de praful de pe podeaua vagonului, a lăsat plasa jos și a alergat la mine.

— Ce ai, maică? Ce s-a întâmplat, ce ți-au făcut?

I-am spus poticnit, printre sughițuri. Un domn. A căzut. Nu mai respira. Mâinile. Mama. Mă asculta și se uita la mine altfel, ca și cum copilul pe care venise să-l ia acasă crescuse cu 10 ani în jumătate de oră. M-a strâns la piept și am simțit că miroase puțin a mama, a aceeași cremă, și mi s-a rupt ceva înăuntru.

— Gata, a șoptit. Ești cu mine acum. Ești cu mine.

Zilele care au urmat s-au scurs ciudat de încet. Mătușa avea un apartament mic la etajul 3, cu două camere și un balcon plin de mușcate. Mi-a făcut patul lângă al ei și în fiecare seară lăsa ușa întredeschisă, să intre puțină lumină din hol. Ziua mă întreba dacă mi-e foame, dacă vreau la plimbare, dacă vreau să-mi cumpere caiete noi pentru școală. Eu dădeam din cap și mă uitam pe geam la trenurile care treceau departe, dincolo de bloc.

Nopțile erau cel mai greu. Mă întindeam în întuneric și, fără să vreau, îmi puneam palmele una peste alta, pe pieptul meu, și le simțeam apăsând în gol. Mă gândeam la domnul acela. Trăiește? A murit până la urmă la spital? Și, mai ales, ce voise să-mi spună, cu buzele acelea care se mișcaseră degeaba sub urletul sirenei? Uneori mi se părea că, dacă aș fi apăsat urechea și mai tare de gura lui, aș fi auzit. Mă certam singură pentru asta.

Nu i-am spus nimănui că, de fapt, aș fi vrut să-i mulțumesc eu lui. Pentru că, în cele câteva minute în care mâinile mele îl țineau în viață, o simțisem pe mama mai aproape decât o simțisem în cele 3 luni de când o îngropasem. De parcă ea îmi împrumutase mâinile.

Plicul de la poartă

A șaptea zi era o joi. Țin minte pentru că mătușa spăla vase și la radio se dădeau știrile de prânz. A sunat cineva la interfon, lung, apăsat, de parcă nu era sigur că nimerise. Mătușa și-a șters mâinile de șorț și a răspuns.

— Da?

— Bună ziua. Caut o fetiță care a călătorit acum o săptămână cu trenul spre Ploiești. Aici locuiește?

Am rămas cu paharul de apă la jumătatea drumului spre gură.

Peste câteva minute, în ușă a apărut un bărbat de vreo 50 de ani, în costum gri, mai simplu decât al domnului din tren, cu o șapcă de șofer pe care o ținea strâns la piept, cu amândouă mâinile, ca la biserică. Se uita la mine de parcă mă cunoștea de undeva.

— Tu ești? m-a întrebat încet. Tu ești fetița din compartiment?

Am dat din cap. Nu-mi ieșea niciun cuvânt.

Omul a răsuflat adânc, ușurat, ca și cum căutase mult și abia acum găsise. A scos din buzunarul de la haină un plic. Un plic gros, crem, cu marginile deja puțin îndoite de cât fusese purtat prin buzunare. Mi l-a întins.

— De la domnul. V-a găsit greu. Știa doar că mergeați la o mătușă în Ploiești și că vă cheamă Ioana. A pus jumătate de oraș pe drumuri.

— Domnul… trăiește? am întrebat, în sfârșit.

Ochii șoferului s-au umezit.

— Trăiește, datorită ție. Doctorii au spus că, dacă nu erai tu în vagonul ăla, nu mai ajungea nici la gară. A stat internat o săptămână. Prima dată când a putut ține stiloul în mână, asta a scris. N-a lăsat pe nimeni altcineva să-l aducă.

Am luat plicul. Era greu. Mai greu decât mă așteptam, greu ca și cum ar fi avut înăuntru mai mult decât hârtie. Mi-a rămas mult timp senzația aceea în palmă — greutatea unui plic într-o mână de copil de 11 ani.

Mătușa i-a oferit șoferului un pahar cu apă, dar el a spus că are ordin să nu deranjeze. A dat din cap spre mine, aproape o plecăciune, și a plecat. L-am auzit coborând scările încet, treaptă cu treaptă.

M-am așezat pe marginea patului și am deschis plicul. Înăuntru era o coală împăturită în patru, scrisă de mână, cu un scris tremurat, și, prinsă cu o agrafă, o fotografie veche, cu colțurile tocite: o fetiță cu codițe, care râdea, ținând la ureche un pai, ca și cum ar fi ascultat inima cuiva.

Am început să citesc. Mătușa s-a așezat lângă mine și citea și ea, peste umărul meu.

„Draga mea copilă,

Nu ți-am știut numele când m-ai adus înapoi la viață. Aveam 60 de ani și credeam că am văzut deja tot ce era de văzut pe lumea asta. Când am deschis ochii, tu erai deasupra mea, cu mâinile tale mici pe pieptul meu, și numărai cu glas tare. Mi-a fost rușine. De pufnetul de la început, de oful acela, de felul în care m-am uitat la geaca ta. Iartă-mă. Un om bătrân și prost te-a privit ca pe o pacoste, iar tu, peste zece minute, îl țineai în palme ca să nu se stingă.

Trebuie să-ți spun de ce m-am purtat așa, ca să înțelegi și ca să mă poți ierta cu adevărat. Acum 18 ani am avut și eu o fetiță. O chema Ana. Avea 11 ani, exact cât ai tu, și spunea tuturor că se face doctoriță. Se juca prin casă că-mi ascultă inima cu un pai — fotografia din plic e din vara aceea. Am pierdut-o într-o iarnă, dintr-o boală pe care banii mei n-au putut-o cumpăra înapoi. De atunci m-am uitat la toată lumea ca printr-un geam murdar și n-am mai lăsat pe nimeni aproape. Copiii mai ales îi ocoleam. Mă dureau.

Când mi-am revenit în vagon și ți-am simțit mâinile pe piept, am crezut o clipă că e Ana, că s-a întors, că mă strigă înapoi. De aceea, când m-au ridicat pe targă, te-am tras de mânecă. Ți-am șoptit singurul lucru pe care mai voiam să-l spun cuiva înainte să închid ochii, și n-ai avut cum să-l auzi, din cauza sirenei. Ți l-am scris aici, ca să nu rămâi cu el neștiut:

«Ana, mulțumesc. Ai mâinile mamei tale.»

Nu ești Ana. Îmi dau seama acum. Ești un copil care a rămas fără mamă și care, în loc să se dea înapoi ca toți oamenii aceia mari și sănătoși de pe hol, a îngenuncheat pe podeaua murdară a unui vagon și a adus un străin înapoi din moarte. Cine te-a învățat asta te-a iubit foarte mult. Iar mâinile acelea, cu care ai numărat și ai apăsat, sunt, cu adevărat, mâinile mamei tale.

Nu-ți cer nimic și nu-ți datorezi nimic. Dar eu îți datorez tot. Am vorbit deja la telefon cu mătușa ta. Aș vrea, dacă mă lăsați, să-ți plătesc eu școala, până unde vei vrea tu s-o duci. Iar dacă într-o zi te faci, cu adevărat, doctoriță, îți promit că voi fi în prima bancă, bătrân și mândru, la ziua în care primești halatul.

Ai grijă de mâinile alea. Sunt de aur.”

N-am mai putut citi până la capăt cu voce tare. Mă podidiseră lacrimile, dar nu așa cum plângi de frică sau de durere. Plângeam cu tot pieptul, cu sughițuri, cum nu plânsesem nici la înmormântarea mamei, când stătusem înțepenită și uscată lângă groapă, fără o lacrimă, pentru că nu înțelesesem încă. Acum înțelegeam. Mâinile ei nu plecaseră cu ea. Rămăseseră în ale mele.

Mătușa m-a strâns tare, plângea și ea, și repeta întruna „mama ta, Doamne, mama ta te-a păzit prin tine”.

M-am uitat lung la fotografia cu fetița care râdea, cu paiul la ureche. Am pus-o cu grijă între paginile cărții, lângă poza cu mama, una lângă alta. Două fete care nu se cunoscuseră niciodată și pe care, cumva, aceleași mâini le legaseră.

Domnul acela mi-a plătit școala, an de an, fără să lipsească vreodată. Nu m-a copleșit, nu s-a lăudat, nu mi-a amintit niciodată. Doar, în fiecare septembrie, venea un plic cu ghiozdanul plătit și un bilețel scurt, cu același scris tremurat: „Numără cu ea, Ioana.” Am înțeles târziu că „ea” eram și mama, și Ana, și, poate, într-o zi, o altă fetiță care nu se va da înapoi.

Astăzi port halat alb. Iar când mă apropii de un pat și-mi pun mâinile pe pieptul cuiva, aud tot vocea aceea din bucătărie, de acum mulți ani: „Numără cu mine.” Și număr. Și, de cele mai multe ori, se întorc.

Voi ați mai simțit vreodată că mâinile cuiva drag, care nu mai e, lucrează prin ale voastre — la un moment în care nu credeați că mai puteți? Povestiți-mi mai jos, aș vrea să vă citesc pe toți.