„Mi-e rușine să vin cu tine la petrecerea firmei. O să fie oameni serioși acolo.” Soțul meu nici nu și-a ridicat ochii din telefon. O oră mai târziu, toți din sală se uitau doar la „cenușăreasa” pe care voia s-o ascundă…

„Mi-e rușine să vin cu tine la petrecerea firmei. O să fie oameni serioși acolo.”

Marius a spus-o fără să-și ridice ochii din telefon. Eu stăteam lângă frigider, cu punga de lapte în mână, și pentru câteva secunde n-am mai știut ce caut acolo, în propria mea bucătărie, la 10 seara.

— Poftim? am întrebat, deși auzisem foarte bine.

— Hai, nu te preface. A oftat, tot cu privirea în ecran. Te-ai neglijat, Corina. Arăți fără viață. O să fie acolo toată conducerea, o să vină și nevasta lui Vlad, care e stilistă, femei aranjate, cu unghii, cu tot… iar tu vii în cardiganul ăla cu care speli vasele. Înțelege-mă și pe mine o dată.

Am pus punga de lapte înapoi în frigider. Am închis ușa încet, să nu trântesc, fiindcă în camera de alături dormeau copiii. Andrei, de 11 ani, adormise cu manualul de matematică pe piept. Ilinca, de 7, cu lampa de veghe aprinsă, cum cere ea de când se știe.

Marius s-a ridicat de pe scaun, s-a întins și a intrat la duș fluierând, ca și cum tocmai comandase o pizza. Nu ca și cum tocmai îmi spusese, în bucătăria pe care o frecam eu seară de seară, că îi e rușine să fie văzut cu mine.

Am rămas în picioare, ascultând apa cum curge dincolo de perete.

14 ani. De 14 ani eram nevasta lui. Îl luasem la 25 de ani, subțire, cu părul lung până la brâu și cu un râs de care se întorceau oamenii pe stradă. De atunci s-au adunat două nașteri, un credit pe 30 de ani la un apartament cu trei camere, sute de facturi puse la plată în ultima zi, nopți albe cu febră și antibiotic măsurat cu seringa, ședințe cu părinții la care mă duceam singură pentru că „el are program”, mii de farfurii spălate. M-am topit în casa asta încet, ca o bucată de săpun. Și nici nu băgasem de seamă când.

Am dormit prost. Dimineața, după ce i-am dus pe copii la școală și la grădiniță, am ieșit cu sacul de gunoi și m-am întâlnit pe scară cu Geta, vecina de la 3, care e coafeză și care mă știe de când m-am mutat aici, mireasă.

— Ce-i cu tine, fată? m-a întrebat imediat. Ai o mutră…

I-am spus. Acolo, pe scară, cu sacul de gunoi într-o mână, i-am povestit tot, cu vocea tremurând.

Geta a pus jos plasa cu cumpărături. S-a uitat la mine lung.

— Stai puțin. Bărbatu-tău, care acum 3 luni a fost făcut șef de tură și de-atunci umblă cu nasul pe sus, ți-a zis ție că îi e rușine cu tine? Ție?

— Zice că m-am neglijat.

— Păi cine te-a neglijat, Corina? Tu, sau anii în care ai cărat casa asta în spate cât el juca table cu prietenii? Cine se crede el? Ia zi-mi, mai știi cine erai tu înainte să-l cari pe umeri?

Am dat din umeri. Nu-mi mai aduceam aminte, sincer.

— Ba îți aduci, a zis ea aproape răstit. Bijuteriile. Pietrele alea pe care le făceai tu seara, de se uita toată lumea la ele la petreceri și te întreba de unde le ai. Alea unde sunt?

Am rămas cu gura întredeschisă. Le uitasem. Le uitasem complet, ca și cum ar fi fost viața altcuiva.

În seara aia, după ce i-am culcat pe copii, am tras scaunul până la dulapul din dormitor și am scotocit pe raftul de sus, în spate, unde ținem lucrurile pe care nu le mai folosim, dar nu ne lasă inima să le aruncăm. Acolo, într-o cutie de pantofi, învelit în vată, era setul. Un colier și o pereche de cercei din aventurin albastru, lucrate de mâna mea acum 9 ani, pentru o aniversare la care trebuia să mergem la munte și la care n-am mai ajuns niciodată, pentru că Andrei făcuse otită.

Am scos colierul din vată. Pietrele erau reci și grele, cum le știam. Le-am dus la nas — mai aveau, undeva sub praf, mirosul acela de piatră și de fir de sârmă pe care nu-l simțisem de ani de zile.

M-am dus la oglindă. Mi-am prins colierul la gât. Pietrele mi s-au așezat reci pe piele, una câte una.

Și pentru o clipă, în oglinda aia veche din dormitor, am văzut-o pe femeia de dinainte. Nu „cenușăreasa” din cardigan. Pe cealaltă.

Atunci am hotărât că mă duc la petrecere.

Rochia vișinie și un drum de zece minute care a ținut zece ani

N-am spus nimic. Nu i-am zis lui Marius: „Vin și eu.” N-am făcut scandal, n-am plâns în fața lui. A doua zi de dimineață am urcat la Geta cu colierul în palmă și i l-am arătat fără vorbe.

Ea l-a luat, l-a întors spre geam, la lumină, și a înghițit în sec.

— Tu ai făcut asta cu mâinile tale? Și stai acasă și speli vase?

Mi-a scos din dulap o rochie vișinie, dintr-un material care cădea greu și frumos, pe care o purtase la nunta nepoatei ei și care mie îmi venea de parcă fusese cusută pe mine. M-a așezat pe scaun în bucătăria ei, mi-a pus un prosop pe umeri și, timp de o oră, a lucrat la părul meu de parcă pregătea o mireasă. Nu vorbea mult. Doar, din când în când, îmi prindea o șuviță și zicea încet: „Uite ce păr ai, fată. Ce păr ai tu și nici nu știi.”

Când m-am privit din nou în oglindă, mi-au dat lacrimile. Nu de tristețe. De un fel de rușine că mă lăsasem uitată atât de mult timp.

— Copiii? am întrebat.

— Îi iau eu la mine, a zis Geta. Le fac clătite și se uită la desene. Tu du-te. Și, Corina — a prins-o de mânerul ușii — să intri acolo cu capul sus. Nu pentru el. Pentru tine.

Banchetul era la un restaurant din centru, o sală mare, cu candelabre și cu mesele așezate în potcoavă. Am ajuns intenționat târziu, când toată lumea era deja așezată, când se rostiseră toasturile și zumzăia deja veselia aia de la mijlocul serii. Am rămas o clipă în prag, cu mâna pe tocul ușii, și mi-am simțit inima bătând în gât.

Apoi am intrat.

Nu știu cum să vă explic ce s-a întâmplat în secundele următoare. Vorbele s-au stins. Nu brusc, ca într-un film, ci ca un val care se retrage — întâi cei de lângă ușă, apoi masa din mijloc, apoi toți. Femeile mă măsurau din ochi. Bărbații se ridicau pe jumătate de pe scaune, din reflex, cum faci când intră cineva. Colierul de aventurin îmi prindea lumina candelabrelor și arunca mici pete albastre pe pielea mea.

L-am văzut pe Marius. Stătea la bar, cu un pahar de whisky în mână, în cămașa lui albă călcată de mine cu o seară înainte. M-a văzut și el. Și a încremenit. Pur și simplu a rămas cu paharul ridicat la jumătatea drumului spre gură, cu ochii cât cepele, ca și cum ar fi văzut o stafie. O stafie pe care o îngropase el însuși în cardiganul de spălat vase.

Am trecut pe lângă el. La un metru distanță. Nu l-am privit. Nu din răutate — pur și simplu nu mai aveam ce să caut în ochii aceia. M-am dus la o masă din spate, unde mai erau două locuri libere, și m-am așezat lângă un domn în vârstă și lângă un bărbat de vreo 46 de ani, cu ochelari și cu un aer liniștit, care nu era din fabrică — se vedea de la o poștă.

Bărbatul acela s-a uitat la colierul meu. Nu la mine, cum se uitaseră ceilalți. La colier. Apoi m-a întrebat, aplecându-se puțin:

— Iertați-mă că vă întreb. Dumneavoastră le-ați făcut? Colierul, cerceii?

— Da, am spus. Acum mulți ani.

A tăcut o clipă, întorcând capul să vadă și cerceii.

— Sunt o capodoperă, a zis simplu. Legătura asta a pietrei, felul în care ați lăsat firul să se vadă… nu mai văzusem așa ceva de mult.

Bărbatul care s-a uitat la pietre, nu la cardigan

Îl chema Radu și avea, mi-a spus, un magazin mic în centrul vechi, cu obiecte lucrate de mână — ceramică, lemn, textile, bijuterii de la meșteri din toată țara. Venise la banchet ca invitat al unui prieten de la conducerea fabricii. Vorbea despre aventurin, despre montură, despre cum se poartă azi pietrele mari, cu o pasiune pe care n-o mai auzisem îndreptată spre ceva ce făcusem eu. Nu spre cât de bine țineam casa. Spre ceva ce ieșise din mâinile mele.

— Femeile care vin la mine în magazin ar sta la coadă pentru așa ceva, a zis. Aveți și altele? Ați mai lucrat?

— Am avut, am răspuns. Demult. Am tot ce trebuie într-o cutie, undeva.

— Atunci scoateți cutia aia din dulap, doamnă, mi-a zis, zâmbind. Serios vă spun. Treceți pe la mine săptămâna viitoare, cu ce mai aveți. Vă iau în consignație și, dacă merge cum cred eu că o să meargă, facem o comandă. E păcat, mare păcat, să stea așa ceva ascuns.

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Nu pentru că mi-ar fi promis un om cine știe ce. Ci pentru că, pentru prima oară după ani de zile, cineva se uitase la mine și văzuse nu o povară, nu o „nevastă neglijată”, ci o femeie care știe să facă un lucru frumos.

Marius a apărut lângă masă la vreo jumătate de oră. Pusese paharul jos. Avea zâmbetul acela pe care îl scotea când voia să pară de treabă în fața altora.

— Corina, a zis, cu o veselie prefăcută. Nu știam că… arăți foarte bine. Hai să te prezint și eu colegilor.

M-am ridicat. L-am privit în ochi, calm, fără să ridic vocea, fiindcă în jur era lume.

— Aseară ți-era rușine cu mine, Marius. Ți-era rușine cu femeia care ți-a spălat cămașa asta. Acum vrei să mă prezinți colegilor?

A deschis gura. N-a ieșit nimic.

— Stai liniștit, am continuat. Nu fac scandal. Nu aici. Copiii sunt la Geta, sunt bine. Eu mai stau puțin — domnul Radu îmi povestea despre magazinul lui. Vorbim acasă.

Și m-am așezat la loc. L-am lăsat în picioare, lângă masă, în fața colegilor lui „serioși”, cu obrajii roșii și cu paharul gol în mână. N-am avut nevoie să-l umilesc. Se umilise singur, cu o seară înainte, în bucătăria noastră — doar că abia acum se vedea.

Am plecat pe la miezul nopții, singură, cu un taxi. Marius a rămas să „încheie” ceva acolo. Acasă, m-am dezbrăcat de rochia vișinie, am pus-o pe umeraș ca s-o duc curată înapoi la Geta, și mi-am scos colierul. L-am pus pe noptieră, nu în cutia din dulap.

Am trecut pe la magazinul lui Radu marțea următoare, cu toată cutia. Am ieșit de acolo cu o listă de comenzi și cu prima plată din consignație în buzunar — nu bani mulți, dar erau primii bani câștigați de mine, ai mei, după 14 ani. I-am pus deoparte, într-un plic, în sertarul meu.

Cu Marius nu s-a rupt totul într-o seară. Viața nu e film. Dar ceva se schimbase pentru totdeauna, și el o simțea. Acum se oferea el să spele vasele. Acum întreba el, seara, „cum a fost azi la magazin?”. Acum, când mă pregăteam să ies undeva, tăcea și se uita la mine altfel — cu un fel de teamă respectuoasă de omul pe care era cât pe ce să-l piardă din nebăgare de seamă.

Iar eu, în fiecare seară, după ce adorm copiii, îmi trag scaunul la masa din bucătărie, aprind lampa și iau pietrele în mână. Sunt reci și grele, cum le știu. Și de fiecare dată, când firul de sârmă prinde piatra la locul ei, mă gândesc la femeia din oglinda aia veche, cea pe care era să o las uitată pe un raft de dulap, învelită în vată.

Voi ce ați fi făcut în locul meu — ați fi rămas acasă cu „febra” inventată de el, sau v-ați fi dus?