Banul găsit în gura peștelui, pentru plata dărilor

Sunt minuni din Evanghelie despre care s-a scris mult, și altele care trec aproape neobservate, deși ascund o învățătură adâncă. Minunea banului găsit în gura peștelui, pentru plata dărilor face parte din a doua categorie. Este o întâmplare scurtă, fără mulțimi adunate și fără urale, dar plină de tâlc.

O găsim o singură dată în Sfânta Scriptură, la Capernaum, orașul de pe malul Mării Galileii unde Domnul își avea locuința. Tocmai acolo, Mântuitorul îi arată lui Petru cum poartă Dumnezeu de grijă chiar și unei datorii mărunte.

Unde găsim în Evanghelie minunea banului din gura peștelui

Minunea staterului este relatată o singură dată în Noul Testament, în Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 24 până la 27. Niciun alt evanghelist nu o consemnează. Episodul vine imediat după Schimbarea la Față și după ce Domnul vestește a doua oară Pătimirea Sa.

Petru, fost pescar, este cel trimis să arunce undița. Domnul îi spune limpede: „mergând la mare, aruncă undița și peștele care va ieși întâi ia-l, și deschizându-i gura vei găsi un stater; pe acela luându-l, dă-l lor pentru Mine și pentru tine” (Matei 17, 27). Un amănunt potrivit cu meseria ucenicului, care face minunea și mai vie.

Ce dare se plătea și cât valora staterul

Darea despre care vorbește Evanghelia nu era birul către cezar, ci didrahma, impozitul anual pentru întreținerea Templului din Ierusalim. Îl dădea fiecare bărbat evreu de la 20 de ani în sus, după porunca din cartea Ieșirea, capitolul 30, unde se vorbește despre o jumătate de siclu.

Aici e frumusețea amănuntului. Staterul scos din gura peștelui era o monedă de argint care valora exact patru drahme, adică fix cât trebuia pentru doi oameni, Iisus și Petru. O singură monedă acoperea darea pentru amândoi, nici mai mult, nici mai puțin.

Mulți confundă această dare cu birul către cezar din pilda „dați cezarului ce este al cezarului”. Sunt două întâmplări diferite, cu monede diferite și înțelesuri diferite.

De ce a plătit Mântuitorul această dare

Cheia nu stă în monedă, ci în dialogul dinainte. Domnul îl întreabă pe Petru de la cine iau regii pământului dări, de la fii sau de la străini, și încheie: „așadar, fiii sunt scutiți”. Ca Fiu al lui Dumnezeu și Stăpân al Templului, Hristos nu datora firesc această dare.

Și totuși o plătește, „ca să nu-i smintim pe ei”. Adică să nu fie pricină de poticnire pentru cei din jur. E o pildă de smerenie, dar și o dovadă a stăpânirii Sale peste întreaga fire, fiindcă știa dinainte care pește purta moneda.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile sale la Matei, scoate la iveală tocmai acest dublu mesaj, dumnezeirea Domnului și blândețea cu care alege să nu tulbure rânduielile.

Ce ne învață astăzi banul din gura peștelui

Lecția pentru noi este de o simplitate dezarmantă. Petru a trebuit întâi să arunce undița, abia apoi a venit moneda. Dumnezeu poartă de grijă, dar așteaptă și partea noastră de osteneală.

De aici învățăm două lucruri pentru viața de zi cu zi. Să ne plătim cinstit datoriile și obligațiile, fără a face din ele pricină de ceartă. Și să nu-i smintim pe cei din jur prin atitudini sfidătoare, chiar și atunci când avem dreptate.

Reține esențialul despre această minune

Iată, pe scurt, punctele de care merită să ții cont despre banul găsit în gura peștelui:

• Se află în Evanghelia după Matei, capitolul 17, versetele 24 până la 27, petrecută la Capernaum.
• Petru scoate din gura peștelui un stater, exact cât trebuia pentru darea a doi oameni.
• Darea era didrahma pentru Templu, nu birul către cezar.
• Hristos plătește ca să nu fie pricină de sminteală, arătând și smerenie, și stăpânire peste fire.
• Învățătura: ai încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar fă și tu partea ta.

Această întâmplare ne arată un Dumnezeu apropiat, care nu trece cu vederea nici cele mai mici nevoi ale noastre. Acolo unde noi ne facem datoria cu credință, El rânduiește restul la vreme potrivită.

Poate că nu vom găsi niciodată o monedă în gura unui pește, dar minunea banului găsit în gura peștelui, pentru plata dărilor rămâne o chemare blândă la încredere și la smerenie. Atât cât ne stă în putere, să aruncăm și noi undița, iar pentru ce nu putem face singuri, să ne lăsăm în grija Domnului.