Sunt momente în viață când valurile par mai mari decât credința noastră. Tocmai despre asta vorbește una dintre cele mai mângâietoare minuni din Evanghelie, aceea în care Iisus umblă pe mare și Petru, plin de curaj, coboară din corabie ca să meargă spre El.
Este o scenă pe care o știm cu toții, dar pe care merită să o privim din nou. Pentru că în pasul lui Petru, în pasul acela între credință și îndoială, ne recunoaștem fiecare dintre noi.
Unde găsim în Evanghelie minunea cu Iisus pe ape
Minunea cu Iisus umblând pe mare este istorisită de trei evangheliști, în Matei (14, 22-33), în Marcu și în Ioan. Se petrece noaptea, pe Marea Galileii, îndată după ce Mântuitorul a înmulțit pâinile și a săturat mulțimea.
Marea Galileii nu este, de fapt, o mare, ci un lac de apă dulce, aflat la circa 210 metri sub nivelul mării. Așezat între dealuri și aproape de Platoul Golan, locul este cunoscut pentru furtuni care se stârnesc în câteva minute, când aerul rece coboară pe văi peste apa caldă.
Așa se face că ucenicii, mulți dintre ei pescari încercați, erau cu adevărat înspăimântați. Corabia lor se afla departe de țărm, lovită de valuri și de vântul potrivnic, iar Domnul rămăsese singur pe munte, în rugăciune.
Ce s-a întâmplat când Hristos a venit spre ucenici
În a patra strajă a nopții, adică spre dimineață, între orele trei și șase, Iisus a venit spre ei umblând pe apă. Ucenicii, văzându-L, s-au îngrozit și au crezut că este o nălucă, strigând de frică.
Atunci a venit liniștea. „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” le-a spus Domnul. În grecește, cuvintele „Eu sunt” sunt aceleași prin care Dumnezeu S-a descoperit lui Moise. Glasul Lui aduce pace tocmai acolo unde frica pusese stăpânire pe inimi.
Pasul lui Petru pe valuri, între credință și îndoială
Aici se vede cel mai limpede ce înseamnă credința care șovăie. Petru a cerut îndrăzneț: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Și a pășit pe mare, umblând pe apă atâta vreme cât a privit la Hristos.
Dar a venit clipa de cumpănă. Văzând vântul cel puternic, s-a temut și a început să se scufunde. Atunci a strigat scurt, din toată inima: „Doamne, scapă-mă!”
Mântuitorul a întins îndată mâna și l-a prins, cu o mustrare blândă, nu cu asprime, „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Nu este o respingere, ci o chemare la o credință mai puternică.
Ce ne învață astăzi această minune
Învățătura este simplă și adâncă. Rămânem deasupra apelor cât timp privirea inimii stă ațintită la Hristos, iar scufundarea începe în clipa în care ne uităm la greutăți în locul Lui.
Furtuna din Evanghelie este, de fapt, furtuna fiecăruia dintre noi, boala, lipsurile, frica de mâine. A privi la Hristos înseamnă rugăciune și încredere, precum și mărturisirea credinței chiar și în ceasurile grele. Nu întâmplător tradiția isihastă românească a prețuit acest strigăt scurt al lui Petru ca pildă de rugăciune neîncetată la vreme de primejdie.
Trei lecții de credință de păstrat din această minune
Înainte de a le așeza pe scurt, merită să le ții minte ca pe niște repere simple pentru zilele tulburi.
- Strigă scurt și din inimă, ca Petru. O rugăciune simplă, „Doamne, scapă-mă!”, este de ajuns când te simți copleșit.
- Ține privirea ațintită la Hristos, nu la valuri. Nu lăsa frica să fie ultimul cuvânt.
- Mărturisește și împărtășește credința, precum ucenicii care s-au închinat zicând „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.
Poate că și tu treci acum printr-o furtună a ta și simți că te scufunzi încet. Vestea bună este că mâna care l-a prins pe Petru se întinde și astăzi, la fel de aproape.
Minunea în care Iisus umblă pe mare, cu pasul lui Petru și clipa de îndoială, ne lasă o nădejde caldă, atâta vreme cât nu privirea spre valuri are ultimul cuvânt, ci chemarea sinceră a Domnului. Strigă, crede și mărturisește, iar liniștea va veni la timpul ei.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.