Astăzi te uiți la ceasul de la mână fără să stai pe gânduri. Acum o sută de ani însă, gestul ăsta ar fi părut ciudat pentru un bărbat. Pe atunci, ceasurile de buzunar erau simbol de statut, înainte ca ceasurile de mână să devină comune, popularizate mai apoi de război.
E o poveste plină de paradoxuri. Un accesoriu considerat „de damă” a ajuns, în câțiva ani, dovada supremă de bărbăție. Hai să vedem cum s-a întâmplat.
Ce însemna să porți un ceas de buzunar acum o sută de ani
Un ceas de buzunar din aur nu îți arăta doar ora, ci îți spunea cât valorezi în societate. Până la începutul secolului XX, era un obiect de prestigiu rezervat oamenilor înstăriți, iar metalul din care era făcut, aur sau argint, trăda imediat rangul posesorului.
Se purta prins cu un lănțișor gros la vestă, atârnând vizibil. Iar gestul de a-l scoate, de a deschide capacul și de a verifica ora era aproape teatral, făcut anume ca să fie observat.
Pentru clasa muncitoare, lucrurile stăteau altfel. Un ceas simplu de buzunar era adesea singurul obiect de valoare din casă, transmis cu grijă din tată în fiu. Mărci precum Patek Philippe sau Vacheron Constantin produceau piese care costau cât mai multe salarii la rând.
Cum arăta lumea înainte ca ceasul de mână să devină obișnuit
Iată ce surprinde pe toată lumea. Înainte de 1914, ceasul de mână era considerat o bijuterie delicată, potrivită doar pentru femei. Bărbații îl evitau, fiindcă li se părea prea fragil și prea cochet pentru ei.
Așa că opțiunea „serioasă” rămânea ceasul de buzunar. Era mai robust, mai scump și, mai ales, nu risca să-ți pună masculinitatea sub semnul întrebării.
Greșeala pe care o fac mulți și azi este să creadă că ceasul de mână a fost inventat după Primul Război Mondial. De fapt exista de zeci de ani, doar că purtătoarele lui erau exclusiv doamnele.
De ce a schimbat războiul moda ceasurilor pentru totdeauna
Tranșeele au făcut ce nicio reclamă nu reușise. În plină luptă, un soldat avea nevoie să citească ora dintr-o privire, cu o singură mână, fără să lase arma din cealaltă și fără să scotocească prin buzunar.
Coordonarea atacurilor de artilerie și a ieșirilor din tranșee se făcea la secundă. Un ceas scos din vestă devenea o piedică reală, uneori chiar periculoasă.
Așa au apărut „ceasurile de tranșee”, ceasuri adaptate cu mici urechi de prindere pentru o curea. Practic, vechiul ceas de buzunar a fost mutat pe încheietură din pură necesitate.
Când soldații s-au întors acasă, au păstrat obiceiul. Iar ceea ce purtaseră pe front nu mai putea fi numit „de damă”.
Cum a devenit ceasul de mână noul simbol al modernului
După 1918, ceasul de mână a căpătat o aură de curaj și eficiență, legată direct de eroismul de pe front. Vechiul ceas de buzunar a început să pară demodat, un obiect de altă epocă.
Reclamele din anii ’20 au accelerat schimbarea, prezentând ceasul la încheietură drept accesoriul omului modern și activ. Interesant e că semnele se vedeau dinainte de război, Cartier lansase încă din 1904 modelul Santos, gândit pentru aviatorul Alberto Santos-Dumont.
Curiozități mai puțin știute despre ceasurile de altădată
Înainte de standardizarea fusurilor orare, fiecare oraș avea practic „ora lui”. Oamenii își potriveau ceasul de buzunar după ceasul din turnul gării, nu invers.
În România interbelică, ceasul elvețian de buzunar era o mândrie de familie, ținut în vitrină. Mai târziu, sovieticul Molnija a ajuns nelipsit la ceferiști și mineri.
Astăzi, ceasul de buzunar a redevenit un accesoriu căutat de colecționari și la evenimente elegante. Tu știai povestea asta? Ai cumva în familie un ceas de buzunar moștenit din alte vremuri? Spune-ne în comentarii.
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.