Mai ții minte legăturile acelea cenușii, cu miros înțepător, atârnate de grindă în casa bunicii? Pelinul amar era ținut în casă și folosit din bătrâni pentru poftă de mâncare, iar gospodinele nu se despărțeau de el cu una, cu două. Un strop de amăreală înainte de masă și, se spunea, „ți se deschidea stomacul”.
Era o plantă simplă, de margine de drum, dar la țară valora cât o farmacie întreagă. Hai să-ți povestesc cum o foloseau bătrânii noștri.
Planta amară pe care bunicii o țineau legată de grindă
Pelinul amar (Artemisia absinthium) are frunze argintii-verzui și un miros puternic, pe care îl simți de la câțiva pași. Crește singur pe terenuri uscate și pietroase, pe margini de drum și prin grădini, în locuri însorite. Gustul lui amar vine dintr-o substanță numită absintină, una dintre cele mai amare din câte se cunosc.
Frunzele se culegeau prin iulie și august, când planta înflorește, și se uscau la umbră, într-un loc aerisit. Apoi se legau în buchete mici și se atârnau prin pod sau prin cămară.
Nu era ținut doar de gust. Mirosul lui tare alunga moliile din haine și gândăceii din făină, așa că legăturica de pelin avea două treburi deodată.
Cum foloseau bătrânii pelinul amar pentru pofta de mâncare
Din bătrâni se spune că o linguriță de frunze uscate se opărea cu o cană de apă fierbinte, vreo 200-250 ml. Se acoperea și se lăsa la infuzat 5-10 minute, apoi se bea o jumătate de cană cu un sfert de oră înainte de masă.
De ce funcționa? Amăreala pune în mișcare saliva și sucurile din stomac, așa că trupul se pregătea de mâncare. Tocmai pe acest principiu se face și vermutul, a cărui denumire vine chiar din nemțescul „Wermut”, adică pelin.
Bătrânii ziceau mereu „puțin și rar”. Se lua doar înainte de masă, niciodată pe stomacul gol toată ziua, fiindcă e tare amar. Cine voia un ceai mai blând îi punea alături un fir de mentă sau puțin fenicul.
Ce se spune din bătrâni și la ce să iei seama
Toate acestea rămân obiceiuri și credințe de povestit la gura sobei, nu rețete medicale. Se spune că pelinul amar trezea pofta de mâncare, dar el a fost și rămâne un leac popular, parte din etnobotanica satului românesc.
Bunicii știau și să se ferească. Nu-l dădeau femeilor însărcinate și nici copiilor mici, fiindcă planta conține o substanță numită tujonă, dăunătoare în cantități mari și pe perioade lungi. De aceea se bea câteva zile, nu luni întregi.
Mai e și o confuzie veche, pe care merită s-o știi. Pelinul amar nu e totuna cu pelinița (Artemisia vulgaris), o rudă apropiată, dar altă plantă. Dacă ai vreo suferință la stomac sau iei medicamente, întreabă întâi doctorul.
De reținut despre pelinul amar
Iată, pe scurt, cele mai importante lucruri de ținut minte despre pelinul amar:
- O linguriță de frunze uscate la o cană de apă fierbinte
- Infuzat 5-10 minute, băut cu 15-30 de minute înainte de masă
- Doar câteva zile, „puțin și rar”, niciodată luni întregi
- Nu se dă femeilor însărcinate și copiilor mici
Așa au trecut aceste obiceiuri din bunic în nepot, dintr-o bucătărie de la țară în alta. Pelinul amar era ținut în casă și folosit din bătrâni pentru poftă de mâncare, iar legăturica lui de la grindă spune o poveste despre vremuri când leacul creștea chiar la marginea drumului.
Voi ce flori sau plante de leac țineți la geam ori prin casă? Spuneți-ne, ne-ar plăcea tare mult să aflăm!
Vrei mai multe rețete delicioase?
Urmărește-ne pe Facebook pentru rețete noi în fiecare săptămână.